Romanul Generation X e un fel de cameră micuţă, dar de prieteni plină (miÅŸto echivalent românesc…), doar că sunt mai cinici, mai implicaÅ£i ÅŸi interesaÅ£i până‑n poveste de propria identitate. Andy, Dag ÅŸi Claire sunt niÅŸte povestitori cu limbaj propriu ÅŸi aură cool, niÅŸte noi-toÅ£i-care-potenÅ£i-fiind-nu-ne-integrăm, niÅŸte idealiÅŸti actuali care se găsesc pentru că ÅŸtiu să se formuleze (ÅŸi pentru că nu i-a lovit încă lenea). Sunt cei care refuză ritmul ÅŸi ierarhiile societăţii contemporane pentru a trăi pe bune (whatever the means, whatever that means), făcându-ÅŸi din asta ÅŸtanţă identitară ÅŸi carte de vizită.
TotuÅŸi, Generation X nu e romanul generaÅ£iei nimănui, pentru că tata Coupland n-a fost curios de asta de la bun început ÅŸi acum treaba e categoric fumată. Un roman nu mai are puterea de a defini o generaÅ£ie: îi poate aparÅ£ine, i se poate integra, poate fi deÅŸtept în raport cu ea. Asta a lucrat Generation X în momentul apariÅ£iei în State, în 1991: a ÅŸtiut să corespundă ÅŸi să-ÅŸi facă bine treaba, dar aici ÅŸi acum asta nu mai Å£ine. Prezentul e prea departe ÅŸi prea târziu. Cine susÅ£ine că mai rezonează cu Andy, Dag ÅŸi Claire and what they stand for, lucid fiind, în 2009, habar n-are pe ce lume trăieÅŸte ÅŸi nici n-are ÅŸanse la o lume a lui care să-l facă X – asta admiţând că a fi X e un act de spontaneitate definibil doar în urma observaÅ£iei ÅŸi care nu se deprinde pe baza unor reguli.
Problema, în schimb, e autohtonă, şi iată-ne pe noi, tineri români, cu nevoia de a ne regăsi în X-ul lui Coupland din lipsă de ceva al nostru: pentru că rezolvă retroactiv frustrări genetice şi întregi bucăţi de afirmare ratată. Superba ironie care-şi scoate imediat colţii şi rânjeşte parşiv e – attention! system failure! – că noi habar n-avem de fapt despre ce dracu’ tot vorbeşte ăla acolo. Nici măcar nu-i înţelegem limba! Nu-i cunoaştem categoriile şi referinţele, în marea lor majoritate: nu ştim ce-s ăia yuppie wannabes şi cum e să ai boomer envy (dar nici traducătorul Cristian Ionescu habar n-are!), prietenul nostru cel mai bun nu locuieşte într-un black den şi, dacă o luăm la drum de nebuni, n-o să facem parte dintr-un poverty jet set.
Ce putem înţelege însă e mid-twenties breakdownul, succesofobia şi greaţa de mcjoburi, pentru că trecem prin ele la fel ca ei, doar că n-am învăţat încă să le formulăm în limbaj propriu. Soluţia e, în mod evident, în altă parte şi traducerea sau preluarea nu ne vor rezolva problema, dacă nu ne-o rezolvăm noi. Romanul lui Coupland vine la noi să lege cumva comunismul şi al nostru vis american de actualitatea în care suntem, aducând în scenă piesele care lipseau.
ÅžtiÅ£i ceva? MulÅ£umim, dar a cam venit vremea să ne descurcăm ÅŸi singuri. De fapt, ÅŸtim să fim X, pentru că suntem, atât de curată e treaba. Dacă tot ne mai scremem mult folosindu-ne de tot felul de proptele, s-ar putea să ajungem un fel de XXX ÅŸi să ne vină să tragem apa după noi de ruÅŸine pentru atâta vulgaritate. Care nici măcar nu-i a noastră. Nu-i plină viaÅ£a noastră de atâtea dume intraductibile? Dume – get it?

Douglas Coupland, Generaţia X – Poveşti pentru cultura cu acceleraţie, Humanitas 2008