Dacǎ ştii unde sǎ cauţi -şi nu trebuie sǎ cauţi mult- e imposibil sǎ nu gǎseşti serii manga, chiar şi din cele mai proaspǎt publicate. Majoritatea în limba englezǎ, ce-i drept, deoarece, la noi, s-a început abia de un an sǎ se publice benzi desenate japoneze, traduse în limba românǎ. La televizor sunt cel puţin trei canale care transmit anime-uri, fie cǎ sunt ele kodomo, adicǎ pentru copii (shōnen pentru bǎieţi şi shōjo pentru fete), fie cǎ sunt pentru adulţi (seinen – indicator demografic pentru publicul de sex masculin ajuns la, sau trecut de, vârsta adolescenţei, şi, ceva mai puţin rǎspândite, josei pentru publicul matur, de sex feminin). Pe internet, pe lângǎ site-uri şi bloguri, gǎseşti şi reviste online, în limba românǎ, specializate pe studiul manga sau anime. Cu alte cuvinte, cultura otaku -care înseamnǎ manga şi anime-uri strâns legate de jocuri video, muzică şi film japoneze- începe, şi la noi în ţarǎ, sǎ se facǎ cunoscutǎ, în adevǎratul sens al cuvântului. Asta având în vedere cǎ, dupǎ `90 şi pânǎ acum, tinerii români au putut simţi influenţe ale acestei culturi.

<<Nu existǎ o reţetǎ universalǎ pentru un anime bun, cum nu existǎ un anime care sǎ fie pe gustul tuturor fanilor [acestui gen de desen]. Cu toate acestea existǎ anumite elemente cheie care, îmbinate cu un regizor bun şi/sau o poveste captivantǎ, pot garanta un loc (…) în topurile fanilor anime. Trei dintre aceste elemente le ştiţi cu toţii, le-aţi întâlnit cu toţii şi le-aţi gustat cu toţii: sângele, violenţa şi distrugerea.>> (fragment din editorialul revistei online „Manga Anime” nr.8)

Comparând aceastǎ ultimǎ frazǎ cu definiţia hybrisului¹ putem deduce cam ce anume vor sǎ „trǎiascǎ” spectatorii de anime-uri (atâţia cât sunt) atunci când se retrag din agitaţia ameţitoare şi ameninţǎtoare de zi cu zi, în intimitatea cǎminelor lor: vor sǎ trǎiascǎ acelaşi lucru, la un nivel mai ridicat, excesiv, cu singura diferenţǎ cǎ, de data asta, ei deţin puterea; sau cel puţin la început o deţin, dacǎ nu sunt cuprinşi de atâta adrenalinǎ încât sǎ nu-şi mai ţinǎ în frâu pornirile. Dar la astfel de pericole, individul este, a fost şi va fi intotdeauna expus. El are nevoie de exces în lumea imaginarǎ în care conduce, pentru a rezista la excesul „oferit” de lumea realǎ.

Death Note (2006-2007), anime ce s-a bucurat de un real succes atât în Japonia, cât şi în Occident, devine tot mai popular şi printre amatorii acestui gen din România, datoritǎ difuzǎrii canalului tv Animax. Realizat dupǎ seria manga cu acelaşi nume, publicatǎ din 2003 pânǎ în 2006, în revista japoneza de benzi desenate „Weekly Shōnen Jump” (specializatǎ în manga pentru bǎieţi – shōnen). Serialul de animaţie, însǎ, se adreseazǎ mai degrabǎ spectatorilor de tip seinen (bǎrbaţilor), grafic fiind creeat într-un stil oarecum realist; totodatǎ, gradul de violenţǎ este destul de ridicat, desenul fiind interzis persoanelor sub 16 ani.

Acţiunea gravitează în jurul unui caiet misterios, “death note” (carnetul morţii), un carnet aparent obişnuit, dar care are puterea de a omorî pe oricine al cărui nume este scris în el. El ajunge, mai mult sau mai putin întâmplǎtor, în mâinile unui tînăr din Japonia, decepţionat şi sătul de corupţie şi crime, Yagami Light; acesta trage concluzia că îi este menit să salveze lumea de elementele sale negative cu ajutorul puterii magice a caietului. Regulile dupǎ care funcţioneazǎ „carnetul moţii” sunt descoperite pe parcurs de tânǎrul posesor prin testǎri efective. Însǎ, în curând, numărul inexplicabil de morţi dubioase ale delincvenţilor şi criminalilor atrage atenţia interpolului şi a unuia dintre cei mai buni detectivi, cunoscut ca “L”. Light realizează că L devine cel mai periculos inamic al lui şi astfel începe un joc psihologic de-a şoarelecele şi pisica între cei doi.

Sadismul acestui anime şi senzaţiile intense pe care le trǎieste spectatorul sunt date tocmai de acest joc -demn de cel mai bun thriller psihologic- element „brodat” pe povestea poliţistǎ în sine.

Blood+ (2005-2006) este inspirat dupǎ filmul anime „Blood: The Last Vampire” şi seria manga apǎrutǎ ulterior filmului. Ca şi „Death Note”, acest anime se adreseazǎ publicului seinen, fiind chiar mult mai violent decât desenul discutat anterior. Pe lângǎ asta, gradul de sexualitate este ridicat, apropiându-se astfel de anime-urile josei (pentru femei) în care, pe lângǎ personajul principal feminin, trimiterile sexuale (nu de puţine ori, trimiteri la relaţii homosexuale între bǎrbaţi) sunt absolut necesare.

În cazul de faţǎ, protagonista este Saya, o elevă de liceu aparent obişnuită, care suferă de amnezie. Ea trǎieşte fericitǎ într-o familie adoptivǎ; dar viaţa ei este perturbată atunci când este atacată de Chiropterani şi află că ea este singura care îi poate înfrânge; mai exact, sângele ei în contact cu al lor îi distruge. Altfel, aceste creaturi întunecate sunt nemuritoare; se hrănesc cu sânge şi îşi pot schimba forma deghizându-se chiar şi în oameni. Organizaţia “Scutul Rosu” desfăşoară o luptǎ ascunsǎ de eliminare a Chiropteranilor. Saya i-i se alǎturǎ; înarmatǎ cu o katana (sabie tradiţională japoneză), porneşte la drum sprijinită de familie şi de cavalerul ei – Haji, pentru a scăpa omenirea de Chiropterani şi pentru a-şi afla destinul.

„Blood+” are o grafică bună, dar ceea ce i-a sporit semnificativ calitatea este coloana sonorǎ creatǎ de doi compozitori premiaţi, de renume mondial: Hans Zimmer şi Mark Mancina.

Ce au în comun aceste animeuri de tip seinen (sau anime-uri interzise persoanelor sub 16 ani) este, în primul rând, cǎ deşi abordeazǎ subiecte fantastice sunt mereu supuse unei logici stricte; în firul acţiunii nu se vor gǎsi elemente la a cǎror apariţie/existenţǎ sǎ nu se dea o explicaţie, un sens.

Cu o graficǎ excelentǎ şi foarte complexǎ, cele douǎ desene animate amintesc de tehnicile de filmare ale unor valoroşii regizori de film, cum ar fi Martin Scorsese. Ambele sunt de o esteticǎ incontestabilǎ. Dar „Death Note” şi „Blood+”sunt doar douǎ exemple dintr-o listǎ ce capǎtǎ amploare, cu desene al cǎror gen, nu demult, în România, era perceput ca o distracţie strict pentru cei mici. Sau, dacǎ nu, ca o pasiune puerilǎ, chiar bolnavǎ (dacǎ venea din partea unui adult) pentru fetiţe cu superputeri, îmbrǎcate în uniforme şcolare, cu figuri exagerat de expresive -uneori cu sensuri neînţelese în totalitate de occidentali-, ochi uriaşi şi pǎr viu colorat.

1 Hybrisul s.n. (Lit) Supraaprecerea propriilor forţe, excesul, violenţa, considerate în literatura greacă antică surse generatoare (alături de destin) ale conflictului şi prăbuşirii eroului unei tragedii. (DEX)