Personaje:

VERONICA: o tânără de aproximativ 20 de ani, nu iese cu nimic in evidenţă;
ADAM, IOSIFESCU, N.O.E., PREOTUL: Personaje interpretate de acelaÅŸi actor:
ADAM: Un tânăr îmbrăcat modern
IOSIFESCU: Un domn cu mustaţă, favoriţi şi pântece proeminent
N.O.E.: Tânăr, cuminţel
PREOTUL: Păr şi barbă lungi, ochi blajini.
CONTROLORUL, IMPIEGATUL FEROVIAR, FEMEIA 1, FEMEIA 2
O MAICUÅ¢A, OAMENI, EL, EA

ACTUL  I

SCENA 1

Scena: în spate planul prezentului. În faţă vor fi aduse elemente ce vor crea planul trecutului. În spate avem o gară, de fapt peronul pe care aşteaptă înfriguraţi o femeie tânără (VERONICA), o femeie matură (DOAMNA), şi trei bărbaţi.
BARBATUL 1 (apropiindu-se de Veronica): Ce faci, pizdă?
BARBATUL 2: Bă, domnilor, nu aÅŸa se vorbeÅŸte cu o fată. Sarut mâna, prinÅ£eso? Unde mergi? Putem să mai schimbăm o vorbă pe drum, ne mai cunoaÅŸtem…
BARBATUL 3: Ia uite cum e îmbrăcată. Lasă-o, bă, că asta nu se fute.
VERONICA: Părearea mea e că nu este cazul să vă purtaÅ£i atât de urât cu o femeie. Iar cuvântul a “f…” (se împiedică în vorbire) este de-a dreptul…
BARBATUL 1: Lasă, că nici nu mai vrem. (Pleacă toţi râzând).
Se aşează pe bancă lângă doamnă.
VERONICA: BărbaÅ£ii din ziua de azi, nici unul nu ÅŸtie cum să se poarte cu o femeie. ÃŽntr-o fată n-ai voie să dai nici cu o floare. Da, e ceva de porÅ£elan, foarte fragil ÅŸi sensibil. Åži cine ÅŸtie cum dai peste unul aÅŸa. Eu am avut mare noroc, mană cerească a căzut pe mine. Problema e că nimeni nu mai are frică de Dumnezeu. Nu zic să mergi în fiecare zi la biserică, sau la sfintele moaÅŸte, deÅŸi o mătuşă a mea, boieroaică mare, avea un deget al Sfintei Iustina. ÃŽl Å£inea cu atâta grijă într-o cutie de sticlă groasă, pe ÅŸemineu,… Când mâncam, exact la el ne uitam. O minunăţie! O frumuseÅ£e! Până într-o zi, când pisica s-a urcat pe ÅŸemineu, a doborât cutia, a spart sticla ÅŸi a dispărut cu degetul! Ce tragedie atunci! Tot satul era acolo să caute, mătuÅŸa îi împingea afară din curte, că, deh, oamenii aia săraci cu duhul ÅŸi cam hoÅ£i, n-ar fi vrut ei să pună mâna pe deget? Iar preotul, un curvar ÅŸi beÅ£iv, aÅŸa zicea mătuÅŸa mea, mai ales pe ăla l-a dat greu afară… Åži degetu’…l-am găsit, praf era făcut, ÅŸi aÅŸa l-a pus înapoi în cutie. Ah, dar nici nu m-am prezentat: eu sunt Veronica ÅŸi merg la prietenul meu. Dar dumneavoastră unde mergeÅ£i?
DOAMNA: I’m sorry, i don’t understand Romanian.
VERONICA: Vaaaai, ce proastă sunt! SunteÅ£i americancă, aha, ÅŸtiu ÅŸi eu limba asta. (vorbeÅŸte prost) “Hello, what do you do, i want to…”
DOAMNA: Oh, I see you speak English. See, I’m from London, I came here…
(Se aude un fluier)
DOAMNA: I must run, nice to meet you!
VERONICA (se ridică în picioare când pleacă doamna): Yes, yes…
Apar niÅŸte tigănuÅŸi mici, care-i fură portofelul din buzunarul hainei, în timp ce ea face cu mâna, continuând să spună “Yes, yes…” Se reaÅŸează pe bancă, dar se aude un alt fluierat ÅŸi pleacă spre tren. Heblu.

SCENA 2

Un compartiment. Veronica intră cu bagajul, o altă femeie este deja pe banchetă, citeşte ziarul.
VERONICA: Bună ziua! E liber aici? (Nici nu aşteaptă răspunsul şi intră)
DOAMNA 2 (continuând să citească ziarul, fără să ridice ochii): Liber.
VERONICA: Am văzut că sunteÅ£i singură, de fapt locul meu este mai încolo, dar m-am gândit că n-aÅŸ vrea să stau singură… Dacă vorbim, timpu’ trece mai repede.
Linişte penibilă
VERONICA: Avem ceva de mers, nu? Vreo trei ore…MergeÅ£i tot la PaÅŸcani? Pfuuui, e foarte cald aici, nu? Sau poate sunt doar eu emoÅ£ionată. Merg la prietenul meu, s-a întors de curând din Italia ÅŸi nu ne-am mai văzut de ÅŸase luni. Åži în tot timpul ăsta nu m-am îndoit o dată, o singură dată de el. Să vă povestesc cum ne‑am cunoscut? Era o seară de ianuarie…
Se aprinde lumina în prim-plan, planul trecutului, se stinge în compartiment. Se aduce o canapea, pe care se duce să se aÅŸeze Veronica. Muzică: O-Zone- “Dragostea din tei”. Petrecere. NiÅŸte tineri dansează, la un moment dat râd ÅŸi împing de la spate pe un altul, care merge spre Veronica.
ADAM: Ce faci, frumoaso?
Veronica nu-şi dă seama că vorbeşte cu ea. Bate ritmul cu piciorul, îi face loc pe canapea, crezând că el vrea să stea. El se întoarce spre ceilalţi, ridică nedumerit din umeri, ei îi fac semne să insiste.
ADAM: Nu mă bagi în seamă? Sau eşti ruşinoasă?
VERONICA (se uită în jur): Cu mine vorbeaţi? Vrei să vă aşezaţi?
ADAM: Vrem? Nu, numai eu vreau.
VERONICA (râde încurcată): Sigur, sigur, staÅ£i. Adică…stai…
ADAM: Nu te-am mai văzut niciodată la petrecerile lu’ Jegu’.
VERONICA: A, păi, e prima mea…
ADAM: Eu mă intitulez Adam Vasile. Da’, părerea mea e că fetelor le place mai mult Adam, e mai sexy. De fapt eu cu totul sunt seeeeeexy. Sau eÅŸti de altă părere?
Veronica se bâlbâie.
VERONICA: Åži eu cred că…
ADAM: Ai venit cu Ramona?
VERONICA: Da, cu ea am venit, da’ nu o cunosc bine. Adică…
ADAM: Mai e cu baÅŸtanu’ ăla din Spania?
VERONICA: Cine? Laur? Da…Vor chiar să se căsătorească (precipitat) ea o să poarte o rochie albă scurtă. Mi-a povestit în taxi până aici.
ADAM (râde): Albă? Prefăcuta dracu’! (Se ridică ÅŸi pleacă spre băieÅ£i)
VERONICA: Cum adică ÅŸi…
Se aude Holograf “Suflet pereche”. Adam s-a întors la băieÅ£i, care-l felicită ÅŸi-l bat pe spate. Veronica scoate din geantă o  bucată de hârtie pe care scrie ceva în grabă. O dă celei care e Ramona,  pentru a i-o duce lui Adam. Se ridică ÅŸi se întoarce spre ieÅŸire, unde ia din cuier un pardesiu lung, negru. Åži între timp, Adam se bucură să primească un bilet din mâna Ramonei. ÃŽncepe să citească:
ADAM:  “Te aÅŸ-te-pt să plutim îm-preună spre de-părtări. Vero-nica.” Cine dracu’ e Veronica?
UN BAIAT: Uite, mă, se uită aia la tine, hartbreicăr-ule! Cum ai vrajit-o, mă, aşa repede?
ADAM: E nebună, nici n-am întrebat-o cum te cheamă.
ALTUL: Ce, doar nu eşti fraier să nu te duci, poate-ţi iese ceva azi.
AL TREILEA: Toate veveriţele-s la fel pe întuneric.
Râd toţi. Adam e împins spre ea, care se îmbracă încet pentru a-i da timp să vină.
ADAM: Deci, Veronica. Părerea mea e că…
Ies. Se face întuneric în planul trecutului. Înapoi în compartiment. Femeia citeşte în continuare. Veronica oftează.
VERONICA: Cred că prima dată mi-a plăcut pentru că era frumos. Să vă arăt o poză.
Scoate o fotografie pe care o pune pe deasuprea ziarului doamnei.
VERONICA: Nu-i aÅŸa? Da’ apoi mi-am dat seama că era ÅŸi deÅŸtept. E atât de convingător, chiar nu poÅ£i să-l contrazici, credeÅ£i-mă, am încercat. I-am zis odată: “Eu nu pot să fac asta!”
Se mută repede în faţă, unde a fost adus un pat. Se stinge lumina din compartiment.
VERONICA (mâţâindu-se): Nu, Adaaaaam….
ADAM: Da’ de ce? Opt din zece femei o fac, implică-te ÅŸi tu!
VERONICA: ÃŽmi pare rău…
ADAM: E clar, nu mă iubeşti. Dacă m-ai iubi, m-ai dori. Spune-mi de ce nu poţi?
VERONICA: Simt că… nu pot. Åži ÅŸtii cât sunt eu de sensibilă.
ADAM: Åžtiu că numai cuvântul “vomă” te face să vomiÅ£i.
VERONICA (icnind): Nu spune cuvântul cu “V”!
ADAM: Vomă, vomă, vomă.
VERONICA (îşi pune mâinile la urechi): Flori frumoase, flori frumoase.
ADAM: Dă-mi un motiv bun.
VERONICA: Imaginează-ţi cum ar fi să faci tu asta unui bărbat.
ADAM: Cum? Da’ nu e acelaÅŸi lucru.
VERONICA: Da’ ai spus că Å£i-ar plăcea să-Å£i faci asta.
ADAM: Nu, Veronica, am spus că aÅŸ vrea să mi-o pot face MIE! E altceva…ar fi…ar fi…PERFECT! Adică e corpul meu ÅŸi ÅŸtiu ce ÅŸi-ar dori.
VERONICA: Imaginează-Å£i cum ar fi să faci tu asta! Nu Å£ie…! ÃŽnchide ochii.
ADAM: Bineeee….(închide ochii, deodată, panicat): Nu se poate, nu pot, am ÅŸi eu o limită. Nu pot să mă gândesc la aÅŸa ceva.
VERONICA: Vezi? Ce Å£i-am zis eu? E… inuman!
ADAM: Inuman? Da’ cum pot bărbaÅ£ii să facă asta femeilor?
VERONICA: Care bărbaÅ£i? Atunci “Bună-ziua domnule iubitor de…de….”
ADAM: Nu poÅ£i, aÅŸa-i? Nu poÅ£i nici să zici cuvântu’. Se spune pizdă, Veronica, pizdă. Ai ÅŸi tu una, da’ nu cred că ÅŸtii.
VERONICA: Ce am? Nu fi scârbos, Adam. Îi spune Bobocica. De ce trebuie să fii vulgar?
ADAM: Hai, măcar încearcă.
VERONICA: Să spun?
ADAM: Să faci. E în natura femeii să facă asta.
VERONICA: Am mai auzit că femeia trebuie să aibă grijă de bărbatul ei, sau să se ocupe de copii…Da’ asta…asta nu e în Biblie.
ADAM: Da’ cum crezi tu că vrea un bărbat să aibă grijă femeia de el? Să-i gătească ÅŸi să-i spele ciorapii? Asta se întâmplă după. Hai, nu vrei să încercăm?
VERONICA: Oooooof….
În spate se aprinde lumina, în timp ce Doamna 2 se ridică şi iese din compartiment. Veronica sare din pat şi se duce să se aşeze înapoi pe banchetă. Începe să vorbească înainte să ajungă acolo.
VERONICA: O să am eu grijă de bagaje. Da’ să vă întoarceÅ£i repede ca să continuăm discuÅ£ia!
Intră controlorul.
CONTROLORUL (plictisit): Biletele la control, vă rog.
VERONICA: Da, bună ziua (căutând biletul) Când ajungem la Paşcani? Avem întârziere?
CONTROLORUL: Nu.
VERONICA (căutând încă, din ce în ce mai speriată): Staţi puţin, că nu ştiu unde l-am pus.
CONTROLORUL: Mai repede că ajungem la Paşcani până găsiţi biletul.
VERONICA: Nu se poate, nu e aici. Mi-au furat portofelul cu tot cu bilet!
CONTROLORUL: Hai, mă, doamnă, ÅŸmenu’ ăsta e vechi. Facem proces verbal?
VERONICA (plângând): Vă rog, nu! O să vă trimit banii prin poştă. Daţi-mi doar adresa.
CONTROLORUL: Auziţi, am eu faţă de bou? (scoate o foaie pentru proces verbal). Numele şi prenumele, hai, repede.
Intră doamna cu ziarul.
CONTROLORUL: Cum o cheamă pe doamna?
DOAMNA: Nu ÅŸtiu.
Se aşează la locul ei, îşi ia ziarul.
VERONICA: Vă rog, arăt eu ca şi cum aş încerca să vă trag pe sfoară? (Începe să icnească, iese din compartiment, controlorul după ea).
CONTROLORUL: Băi, ce sensibili sunt unii. Alo, alo, unde fugiţi aşa?
Heblu.

ACTUL II

SCENA 1

O gară. Un impiegat feroviar. Intră Doctorul Iosifescu.
IMIPEGATUL: A! Să trăiţi, domnule doctor! Aţi venit după pachet?
DOCTORUL: Bună ziua, bună ziua “Am venit cu sănioara ÅŸi cu daruri proaspete”.
IMIPEGATUL: A, domnule doctor, mereu vesel şi plin de viaţă. Am zis eu: un spirit tânăr, mai rar aşa om.
DOCTORUL (fals ruÅŸinat): E, păi cum să nu fiu vesel. Pacientele vin, inspiraÅ£ia curge, pixul scrie…
IMPIEGATUL (care între timp intrase în chicinetă): Ia uitaţi, pachetul.
Doctorul desface pachetul. Între timp, impiegatul anunţă trenul.
IMPIEGATUL: “AtenÅ£ie, soseÅŸte trenul. FereÅŸte linia”.
DOCTORUL: Domnule, iată cartea. Câtă simÅ£ire e în ea…vă rog să o primiÅ£i.
IMIPEGATUL: Vai, domnule doctor. Ia, nu puneţi şi o semnătură pe ea? Să mă mândresc şi eu că am primit-o din mâna dvs.
Coboară controlorul cu Veronica, încă slabită. O lumină puternică pe ea.
IMPIEGATUL: Bună ziua, cu cine avem onoarea?
CONTROLORUL: Onoarea…ce onoare? N-are bilet ÅŸi mai ÅŸi face pe sfânta. Aici rămâi, auzi?
DOCTORUL: Dar nu vedeţi că nu se simte bine? Luaţi loc, domnişoară.
Controlorul o ţine de un braţ, doctorul o prinde de celălalt.
CONTROLORUL: Domnule, nu vă amestecaţi în treburile CFR-ului. Întâi datoria.
DOCTORUL: Să se aşeze aici, pe bancă.
CONTROLORUL (scoate foaia): Haide scrieţi numele aici.
DOCTORUL (privind peste umăr): Ve-ro-ni-ca. Staţi că vine!!!
CONTROLORUL: Ce vine domnule, trenu’? Pleacă, nu vine.
IMIPIEGATUL: Domnu’ doctor e ÅŸi poet. O simÅ£iÅ£i că vine, domnule doctor?
DOCTORUL: “Veronica s-ar iubi, lin ÅŸi-n ureche/ seara când eu mă simt apucat de streche. Ce pereche”
IMIPEGATUL (mut de admiraţie): Minunat! Vedeţi de ce e atât de iubit?
CONTROLORUL: Mă rog, eu nu prea le am cu poezia. Hai că pleacă trenu’.
Ia declaraţia şi pleacă.
DOCTORUL: Vai, domnişoară, mă inspiraţi. Să mă prezint. Eu sunt domnul doctor. Iosifescu.
VERONICA: Îmi pare bine, domnule, deşi împrejurările nu sunt tocmai fericite.
Se pune iar pe plâns.
DOCTORUL: LăsaÅ£i, că dormiÅ£i la mine, măcar până vă liniÅŸtiÅ£i. Mai scriem o poezie, mai schimbăm o vorbă…
Veronica nu are forţă. Vorbeşte încet.
VERONICA: Eu trebuia să ajung la PaÅŸcani, la prietenul meu…
DOCTORUL: Se rezolvă, se rezolvă. Mâine dimineaţă, când aveţi puteri. Puteţi să vă ridicaţi?
VERONICA (slab): Da…
IMPIEGATUL: O să scrie în ziarul de mâine, domnule doctor, ce faptă mare aţi făcut.
DOCTORUL (cu falsă modestie): Ei, lasă, lasă.
Ia şi pachetul şi pleacă, ţinând-o pe Veronica de braţ.
Heblu.

SCENA 2

Acasă la doctor. Un cabinet. După paravan, în spate, se ghiceşte un pat de ginecolog. Cabinetul e plin de carţi, dar şi de afişe cu organul genital feminin. De asemenea, bustul lui Eminescu pe birou. Intră cei doi.
DOCTORUL: Veronica, aşează-te pe canapea. O să-ţi fac un ceai. Sau mai bine o ţuică fiartă?
VERONICA: Mi-e rău, nu pot să beau alcool. Pot să dorm?
DOCTORUL: Ei, e devreme, nu se doarme încă. Nu, nu. Întâi mai vorbim, îmi mai spuneţi una-alta despre dumneavoastră, scumpă domnişoară.
VERONICA: Cum am zis…
DOCTORUL (se plimbă prin cabinet): Nu-i aşa că locul ăsta e plin de ştiinţă şi poezie? De ce să nu le îmbini? Nu m-aş simţi complet dacă nu le-aş avea pe amândouă. Şi, în plus, ambele tratează natura omenească. Poezie şi medicină. Asta a fost viaţa mea până acum.
VERONICA: ÅžtiÅ£i, m-am gândti să…
DOCTORUL: Să ne uităm la posterul acela, de exemplu.
LiniÅŸte.
DOCTORUL (alarmat): E aici, e aproape… “Åži, Å£esălându-Å£i părul tău bucalat dintre picioare, ÅŸi-n cap Å£i-oi pune oala de sub pat ÅŸi te voi privi, Galatea.” Mai trebuie lucrat, da’ cred că avem ceva aici.
Îi cade capul epuizat pe birou. Veronica se îndreaptă speriată spre el. Îi pune mâna pe cap. Doctorul îşi ridică brusc capul, îi pune mâna pe fund.
DOCTORUL: Ce inspiraÅ£ie! Prohab, lindic, ţâţă, puţă, pulă, pizdă. Nu e tocmai poezie, dar mai pun două verbe…Divin, să ai aici în birou Femeia ÅŸi aÅŸteptarea… SimÅ£iÅ£i tensiunea, domniÅŸoară?
VERONICA: Nu mi-am mai luat de câţiva ani tensiunea, da’ era cam scăzută pe-atunci.
DOCTORUL: Ah, o naivă. O oiţă plecată de lângă turmă. Delicios. Prin ce minune ai nimerit în casa mea, Ofelia? TotuÅŸi, ce nume: Veronica….( Rezemându-se de bustul lui Eminescu) ÅžtiÅ£i cine era Veronica Micle? Să-ÅŸi fi găsit ÅŸi poetul acesta (arătând spre el) o Veneră?
VERONICA: Nu aÅ£i înÅ£eles, Veronica, nu Venera mă…
DOCTORUL: De ce să fim atât de formali? Ne-am cunoscut deja în altă viaţă, putem să fim mai intimi. Vin spre tine cu pornirile sufleteşti cele mai nobile. Lasă-mă să-ţi spun: Tu!
VERONICA: Sigur, cum doriÅ£i…
DOCTORUL: Aşteptarea, aşteptarea e cea mai importantă.
VERONICA: Mi-a zis ÅŸi mama că aÅŸteptarea…
DOCTORUL: Nu, nu aÅŸa…ca să urce tensiune dintre noi. Trebuie să ma apropiu mai mult… SpuneÅ£i-mi, când aÅ£i fost ultima dată la ginecolog?
VERONICA (încurcată): O, asta nu…n-am fost niciodată.
DOCTORUL: Dar trebuie, orice tratat de medicină spune că trebuie. Niciodată până la vârsta asta? Nu te sfii, muză! Jos textila, hai, dincolo de paravan! Deja mă inspiră: “AÅŸ vrea sã te gătesc în astă-seară,/ ÃŽn sosuri verzi, cu franjuri de rahat,/ Hai, nu te-ascunde, proasto, sunt pervers,/ Că mi s-a aplecat de-atîta vers!”

ACTUL III

SCENA 1

La doctor în apartament. Veronica îşi face bagajul. El cântă în baie “Frumoasa mea…”. Ea deschide fereastra ÅŸi aruncă geanta. Plouă.
IOSIFESCU: Unde eÅŸti, frumoasa mea? Nu vii să-l speli pe spate pe un biet bard ruginit? Reumatismul ăsta…nu Å£ine cont de tinereÅ£ea spiritului.
VERONICA: Da, da, acum…
Se urcă pe fereastră, încearcă să coboare.
VERONICA: Aha! – reumatism zici? Aseară nu aveai nimic. Gata, am terminat-o cu artiÅŸtii.
Sare pe fereastră.

SCENA 2

Un camion, făcut din carton, cu faţa spre scenă. Vedem scris pe carton Nicolae Ovidiu Eugen. Veronica stă lângă şofer. E udă leoarcă.
VERONICA: Nu am cuvinte să vă mulÅ£umesc, vocabularul ar fi prea…
N.O.E.: Lasă, cum să te las în potopul ăla? Sunt ÅŸi eu tânăr, înÅ£eleg ce înseamnă să faci autostopul noaptea…
VERONICA: De fapt eram în pericol, am fost sechestrată în casa unui poet! Abia am scăpat. Nici acum nu înÅ£eleg dacă era poet sau doctor,… adică recită poezii în timp ce te consultă, ÅŸi în timpul ăsta te pipăie. Adică, nu sunt absurdă, înÅ£eleg că ÅŸi un doctor e tot bărbat, da’ arăt eu a prostituată? Stau eu pe marginea drumului noaptea, ca să agăţ bărbaÅ£i?
N.O.E: Nu , domniÅŸoară, da’ nici nu m-aÅŸ fi gândit la aÅŸa ceva.
VERONICA: Adică, acum a fost doar o întâmplare…eu nu….eu nu umblu hai-hui.
N.O.E.: Da, da…sunt întâmplări, sau momente când lucrurile se interpretează greÅŸit. Eu, odată, ÅŸtiÅ£i, eu mai fac transporturi seriose, pe drumuri mari, nu aÅŸa prin Å£ară, da’ în stăinătate…Ei, ÅŸi duceam un transport de găini…da’ niÅŸte găini mari, grase ÅŸi cu niÅŸte ochi…parcă un om te privea..aÅŸa înlăcrimaÅ£i…
VERONICA: Da’, iubeÅŸti animalele, se vede…
N.O.E.: Åži niÅŸte pulpe pline ÅŸi pene moi…curbe, nu oase. Åži, ce-mi zic eu? Păi, aÅŸa singur cum sunt, nu mai bine aduc una în faţă lângă mine?
VERONICA: Da, să nu fii singur…înÅ£eleg.
N.O.E.: Iar seara m-am oprit într-o benzinărie. Aveau apă, duÅŸ acolo, să mă simt ÅŸi eu curat, ca tot omu’. Åži, ce crezi că au spus oamenii când m-au găsit dimineaÅ£a? Că eram dezbrăcat ÅŸi cu găina smotocită lângă mine,… ObsedaÅ£i cum sunt, ÅŸi-au închipuit că…că…Dumnezeu ÅŸtie ce!
VERONICA: Da, oamenii înţeleg greşit. Tu, om bun, ai vrut doar să nu stai singur.
N.O.E.: Exact! Ca şi cum eu mi-aş fi închipuit despre tine că eşti prostituată!
VERONICA: ÃŽn nici un caz, mă supăr ÅŸi dacă mai spui asta încă o dată. Dar nici nu te credeam în stare de aÅŸa ceva…
LiniÅŸte.
VERONICA: Vai, ce bine mă simt aici. Poţi să faci mai cald? Ne-am luat cu vorba şi nu mi-am dat seama cât îmi e de frig.
N.O.E.: Da, acum văd cât eşti de udă! Uite acolo, în spate, nişte haine uscate. Alege ce vrei de pe pat.
Veronica merge spre spatele camionului. Râde înfundat.
VERONICA: Îţi iau o cămaşă. Ce miros puternic de brad.
N.O.E. (ca într-un promo): Da, este aroma noului balsam hidratant Lenor Alpin, cu ciment natural. Pentru că hainele mele merită!
Veronica vine în faţă, într-o cămaşă bărbătească şi cu părul despletit, oftează de plăcere.
N.O.E. (o priveşte îndelung): E mai bine acum, nu?
VERONICA şi N.O.E. încep să caşte deodată şi se uită miraţi unul la altul. Încep să râdă stingheriţi.
VERONICA: Ţi-e somn, n-ar trebui să conduci aşa obosit. În toate jurnalele spune asta. Şi, oricum, nu ajungem azi la Paşcani.
N.O.E. (dă drumul la radio): Asta o să mă ţină treaz.
Se aude Celine Dion.
VERONICA: Când aud muzica asta mi se înmoaie picioarele. Eu chiar cred că, dacă tot trebuie să existe războaie, măcar să se bată pentru dragoste, nu pentru petrol. Benzina e conbustibil pentru maÅŸini, în timp ce dragostea e combustibil pentru suflete. Adică,… pentru un ideal înălţător ar trebui să ne luptăm.
N.O.E.: Un fel de cruciadele …dragostei? Asta zici?
VERONICA: Da, da.
N.O.E.: Ce bine e să auzi asta azi. Toate vor să aibă carieră, maÅŸină, bani ÅŸi câine de purtat în geantă…Åži parcă au uitat de iubire!
VERONICA: Da, ai dreptate. E foarte trist să vezi că femeile se îndepărtează de scopul pe care l-a hotărât Dumnezeu pentru ele. (Cască iar)
N.O.E. (tot căscând): Gata, eu zic că e timpul să mergi la culcare.
VERONICA: Nu, nu pot să te las singur. După ce că ai făcut aşa o faptă bună şi m-ai ajutat, măcar atât pot să fac şi eu, să te ţin de vorbă ca să n-adormi.
N.O.E. (râzând): Păi, şi ce ne facem dacă adormi şi tu?
VERONICA: Aşa e, sunt ruptă de oboseală, abia am aţipit puţin noaptea trecută. Dar să ştii că nu mă duc la culcare fără tine. Cred că nici n-aş reuşi să adorm de griji.
N.O.E.: Bine, fie… Dacă tu insiÅŸti…Adevărul e că ÅŸi eu sunt frânt.
VERONICA: Păi vezi? E periculos.
N.O.E.: Trebuie să-ţi spun totuşi că n-am decât un pat.
VERONICA: Păi cum, că eu am văzut că sunt două?
N.O.E.: Da, dar unul dintre ele e stricat. Nu ai zice, numai că se răstoarnă când îţi e lumea mai dragă. Adică somnul mai uşor.
VERONICA: Păi…asta e atunci…cred că ne descurcăm noi ÅŸi aÅŸa…adică suntem amândoi oameni maturi, cred că după tot ce-ai facut pentru mine pot să am încredere în tine.
N.O.E.: Sigur că da, sigur că da. Suntem oameni, nu animale, doar pentru că dormim în acelaşi pat nu e musai să se întâmple ceva.
VERONICA (înviorată): Aşa e. Îmi place cum gândeşti. Atât de matur!
N.O.E.: Mulţumesc. (Cască iar) Mergem?
Dispar amândoi în spatele camionului. Heblu.
SCENA 3
Dimineaţa. Vedem o borna kilometrică: Paşcani 10 Km. Veronica merge singură. Cântă ceva jeluit. Apare o măicuţă. Veronica leşină.
CĂLUGĂRIŢA: Doamne, Maica Domnului! Hei, trezeşte-te!(Îi dă palme şi o stropeşte cu apă). Doamne Iisuse, ce-o mai fi şi asta?
VERONICA (mormăie): Mai lasa-mă puÅ£in, mami…(Deschide ochii ÅŸi Å£ipă când o vede pe călugăriţă. CălugăriÅ£a Å£ipă ÅŸi ea). Vai, măicuţă, îmi cer scuze, nu mi-am dat seama unde sunt ÅŸi ce se întâmplă ÅŸi …. Cred că am leÅŸinat, nu? ÃŽmi amintesc că îmi era foame ÅŸi sete,… ÅŸi deodată mi s-a făcut rău…
CÃŽLUGÄ‚RIÅ¢A: Da, fetiÅ£o, te-am văzut când ai căzut…
VERONICA: Åži m-aÅ£i ajutat, nu? (ÃŽncepe să plângă) DeÅŸi nu mă cunoÅŸteaÅ£i… Åži fără nici o intenÅ£ie ascunsă…
CĂLUGĂRIŢA (îi dă un şerveţel, gest la care Veronica se pune şi mai tare pe plâns): Gata, gata, linişteşte-te, orice alt om ar fi făcut la fel.
VERONICA: Nu-i adevărat, cel puÅ£in nu cei de care am dat eu până acum…Of, în fine, mă emoÅ£ionează atât de tare bunătatea oamenilor… Pentru că e foarte rară, măicuţă…
CÄ‚LUGÄ‚RIÅ¢A: Ei, atât de tânără ÅŸi deja atât de pesimistă… Parcă ai spus că îţi era foame…Hai, ridică-te ÅŸi vino cu mine la mănăstire, o să mănânci ceva ÅŸi poate o să-Å£i mai schimbi impresia despre oameni.
VERONICA: Ah, nu mi-aş dori nimic mai mult, credeţi-mă, decât să am iar încredere în OAMENI!!!! Cât despre masă, în alte împrejurări mi-ar fi fost probabil prea ruşine, dar la cât mă simt de nenorocita şi la câte am păţit în ultimele zile, nici ruşine nu mai am (se pune iar pe plâns).
CĂLUGĂRIŢA: Gata, gata, mai bine mulţumeşte-i lui Dumnezeu că eşti tânără, sănătoasă, ai toată viaţa înainte. Şi, dacă tot n-ai mâncat, poţi să te spovedeşti şi să te împărtăşeşti la preotul mănăstirii, să vezi cum ţi se ridică piatra de pe suflet. O să vezi, Tăicuţul nostru e un om sfânt, blând şi bun, când vorbeşte îţi dai seama că Duhul Sfânt glăsuieşte prin gura lui.
VERONICA (sfârşită): Da, da, am nevoie să-mi mărturisesc păcatele.
CĂLUGĂRIŢA (ca un promo, vesel): Dacă simţi un gol în viaţa ta, umple-l cu Isus.
VERONICA: Da, să mergem, păcatele mele mă apasă. Mai spuneţi-mi, cum e la mănăstire?
CÄ‚LUGÄ‚RIÅ¢A: Păi, cum să fie? E liniÅŸte, te poÅ£i ruga în pace…(Pe un ton visător, muzică de ambianţă în surdină) ViaÅ£a noastra e modestă ÅŸi liniÅŸtită, zilele se scurg încet, în tihna ÅŸi mângnierea prevăzătoare a  lui Dumnezeu, caruia îi aducem ceas de ceas mulÅ£umire ÅŸi slavă.
VERONICA: Sună a Paradis. Când eram mică, îmi imaginam că în Rai se mănăncă ÅŸi se bea. E ca un mare ospăţ, cu femei ÅŸi…
CĂLUGĂRIŢA: Vai, de mine, fă-ţi cruce! Paradisul e linişte şi mulţumire sufletească.
VERONICA: Da, acum că am trecut prin viaţă, cred ÅŸi eu ca aÅŸa trebuie să arate. ToÅ£i să fim în armonie, ursul să se îmbrăţiÅŸeze cu vulpea, iar copiii…
CĂLUGĂRIŢA (râzând): Vai, ce copilă eşti!
VERONICA: Da, dacă aÅ£i ÅŸtii ce copil nevinovat sunt,… Åži totuÅŸi ceilalÅ£i au profitat de mine. Măicuţă, mă bucur că mergem undeva unde-o să fiu ferită de oamenii răi.
CĂLUGĂRIŢA: Acuma trebuie să apară şi preotul nostru. Ce om bun, să vezi cum te mângâie când vorbeşte!
Apare preotul. Muzică bisericească. Veronica rămâne consternată. Moment de revelaţie. Se micşorează lumina, totul se petrece în slow motion, din spatele unor cortine apare un cor ce cântă aleluia pentru câteva secunde. La sfârşit ea cade în genunchi şi îi sărută mâna.
VERONICA (pe un ton mai grav): Săru-mâna, părinte, cred că tocmai am auzit chemarea Duhului Sfânt.
PREOTUL: „DimineaÅ£a însă cuvântul Domnului a venit la mine zicând : Eu sunt un semn pentru voi.” Ezechiel 12, 7-11.
VERONICA (încă în genunchi): Cred că aici e locul meu, în sfârşit mă simt acasă. Parcă vă cunosc de undeva. Nu îndrăznesc să mă ridic.
PREOTUL: Ridică-te, fata mea, văd că eşti slăbită, ochii îţi aruncă fulgere fierbinţi, ai febră. Să te ducem în chilie.
VERONICA: Şi acolo să mă spovedesc.

SCENA 4

În chilie. Veronica e în genunchi sub patrafir. Se aude zgomotul de casetofon, pe fast-forward, se opreşte brusc şi ea vorbeşte.
VERONICA: Åži la 17 ani mi-am cumpărat o pereche de chiloÅ£ei, ÅŸtiÅ£i, din aceia mici…mai erau ÅŸi roÅŸii… Åži ce gânduri necurate aveam, mi-e ruÅŸine.
PREOTUL: Aşa trebuie, ruşine să-ţi fie! Doar prin pocăinţă ajungem la Împărăţia Cerului.
VERONICA: Mergeam la Biserică, în schimb şi acolo nu mă lăsa Necuratul, mă uitam la oameni şi mă întrebam dacă mă plac, adică dacă eu i-aş putea duce în ispită.
PREOTUL: „Vai de femeile care cos perne pentru subsuori ÅŸi fac voaluri pentru capetele oamenilor de orice mărime, ca să prindă suflete” Ezechiel, 13-18.
VERONICA: Dar când am crescut, viaÅ£a ÅŸi-a bătut joc de mine. Am cunoscut un băiat, ce inocentă eram eu atunci!…Tot ce am păcătuit atunci cu el era din dragoste, nu vroiam să-l pierd.
PREOTUL: „Şi acum, omorâţi pe orice femeie care a cunoscut vreun bărbat, culcându-se cu el; dar lăsaÅ£i în viaţă pentru voi pe toÅ£i copiii, fetele care n-au cunoscut împreunarea cu vreun bărbat” Numeri 31, 17-18.
VERONICA: Åži el a plecat în Italia, ca să facă un ban cinstit… L-au adus în Å£ară, au zis că a furat din magazin. El, om bun ÅŸi cinstit? A avut avocat bun, aÅŸa s-a zis, că a scăpat doar cu câţiva ani. Când el e nevinovat de fapt, eu ÅŸtiu asta, numai eu nu mi-am pierdut încrederea. De trei zile încerc să ajung la el, săracu’, cum mă mai aÅŸteaptă el pe mine!…
PREOTUL: Trebuie să te pocăieşti, nu să-l lauzi pe cel care te-a dus în păcat. Dar, povesteşte, povesteste, nu te opri.
VERONICA: Åži drumul ăsta până la el, cât am îndurat de la toÅ£i oamenii pe care i-am întâlnit… Atâta răutate e în lumea asta…(ÃŽncepe iar să plângă. Printre suspine) Adică, toÅ£i fac pe sfinÅ£ii (preotul îşi drege glasul) ÅŸi, de fapt, nu se gândesc decât cum să profite de tine…(Devine din ce în ce mai incoerentă) Doctorul ala obsedat… ÅŸi apoi tiristul, chiar crezusem ca e om bun ÅŸi, când colo… Doamne, ce-am făcut să merit asta, până ÅŸi Adam, dacă stau să mă gândesc,… Cum e posibil, Părinte…au tras atâta de mine…adică nici nu ÅŸtiam că unele lucruri sunt posibile…Ce mai pot oamenii să inventeze, ca să-ÅŸi satisfacă poftele…animale, asta sunt…n-o să reuÅŸesc niciodată să mă curăţ…
PREOTUL (ca un promo, spre public): Încearcă noul detergent Pur, scoate orice pată!
VERONICA (continuând): Åži ziceam că sunt atât de mirată de tot ce poate omul să facă,… adică nu are limite ÅŸi jenă de Dumnezeu, care ne priveÅŸte mereu! Nu vreau să ÅŸtiu ce părere are despre mine. Vai, mă pocăiesc, nu ÅŸtiÅ£i ce au făcut din mine!
PREOTUL: Ba da, ÅŸtiu, fata mea..
VERONICA: Ba nu, sunteÅ£i preot, nu puteÅ£i să bănuiÅ£i ce se întâmplă în lumea de afară. Adică, cu minte voastra pură ÅŸi plină de harul dumnezeiesc, cum v-aÅ£i putea vreodată gândi ce e în stare un bărbat să-i facă unei femei? Åži pentru ce, părinte, pentru ce? „Pentru plăcere”. ÃŽÅŸi pierd locul în rai pentru aÅŸa un nimic, ÅŸi mai duc ÅŸi pe alÅ£ii pe calea pierzaniei…
PREOTUL: AÅŸa e, fiica mea, păcatul e ca gripa, se ia. FericiÅ£i cei ce izbutesc să se ascundă de ispită, pentru că aceia vor fi iertaÅ£i. Canon – 100 de Nascătoare, o mie de mătănii ÅŸi post negru o săptămână.
VERONICA: Da, da, mă supun, aştept iertarea.
El iese, ea începe mătăniile. Leşină la scurt timp. MUZICĂ apoteotică.
Sfîrşit

SCENA IV

Scot un corp de femeie, e plin de ziarişti şi oameni, o discuţie.
EL: Ce i-o fi trebuit ÅŸi ăsteia să meargă la mănăstire? Nu vezi că are vreo 20 de ani? Adică… la bătrâneÅ£e te rogi, nu aÅŸa…tânăr. La pensie încep ÅŸi eu.
EA: Cine ÅŸtie, o fi avut chemare…
Intră, de după cortină, corul.
VOCE: Lasă, că vedeţi voi ce scandal iese.
ALTA: Ce scandal? Şi la mănăstire se moare.
VOCE: Da’ popa nu i-a dat nimic să mănânce o săptămână.
Apare bărbatul care a jucat toate personajele.
BARBATUL: Stop, păi ce facem aici? Înapoi cu ea. Hai, că n-am văzut să fi făcut cele 1000 de mătănii. Nu te preface moartă, nu scapi aşa uşor. Show must go on! Hai, la treabă! Publicului îi place suferinţa.
Ea coboară. Începe să facă mătănii. Oamenii se împrăştie.
Auzim „Veronica, fată bună…”

Sfârşit