OFFSET (2006, 110min)

• Regia: Didi Danquart
• Scenariu: Didi Danquart, Cristi Puiu
• Co-producţie: Germania, România, Franţa, Elveţia
• Premii: Festivalul de film de la Berlin, 2007
  Festivalul de film de la Roma, 2006

Am aşteptat TIFF-ul cu sufletul la gură anul acesta, în speranţa că nu o să mă prindă într-o perioadă încărcată şi că o să ies din sala de cinema doar pentru a merge până după colţ, sau peste drum, să îmi iau ceva de mâncare. GREŞEALĂ! Examenele au venit unele peste altele, unele s-au şi suprapus (studenţii ăştia care nu se mulţumesc cu o singură facultate!), şi tot ce mi-a rămas a fost să îmi iau programul festivalului în braţe şi să „tranşez” filmele (după sonoritatea titlului) în „filme care trebuie văzute” şi „filme cu care nu merită să-ti baţi capul”. Recunosc că le-am pierdut până la urmă pe toate astea. În afară de unul, la care am avut invitaţie tocmai la premieră, unde erau prezenţi regizorul şi actriţa din rolul principal.

Aşa am văzut Offset-ul lui Didi Danquart (nu ştiam cine e acest Didi, până nu am citit pe net că lucrase până în 1991 la mai multe proiecte colective, în mare parte documentare, şi că în 1998 scosese filmul Viehjud Levi (Băiatul evreu Levi), câştigător al mai multor premii la festivalurile de film). Suna frumos. Despre Alexandra Maria Lara ştiam totuşi mai multe, o văzusem în Der Untergang şi îmi plăcuse. În Offset joacă cu propriul ei tată, şi cum pe mine mă emoţionează întotdeauna legăturile de familie, nu puteam să nu îmi satisfac curiozitatea de a vedea cum joacă Valentin Plătăreanu… Dar să revenim la ce se întâmplă în film.

Păi, există Bucureştiul iarna, o tipografie, un şef cam bădăran, îndrăgostit de secretara sa şi de Semnal M (a.k.a Răzvan Vasilescu). Există secretara, Brânduşa (Alexandra Maria Lara), tânără, frumoasă şi confuză, logodită cu un neamţ pe care nu ştim sigur dacă îl iubeşte sau dacă vrea, pur şi simplu, să primească prin el cetăţenia germană. Problema e că nici măcar ea nu ştie. Nicu Iorga, şeful tipografiei, e căsătorit, are copii, dar nu vrea să renunţe la Brânduşa, pe care o iubeşte sincer; atât de sincer încât se împuşcă în faţa ei. Nu moare, dar o convinge să rămână în România.

Brânduşa suferă de depresie cam 70% din durata filmului (filmul are 110 min). Cauzele au rămas cam ceţoase pentru mine: pe cine iubeşte ea? De ce / de cine îi e greu să se despartă: de tatăl ei, de Nicu Iorga, sau de ţară? Până la urmă, Făt-Frumos pleacă înapoi în Germania fără Brânduşa lui, iar Balaurul bătrân câştigă. Cât despre mine, adorm pe scaun, între pungi de popcorn, chipsuri şi sticle de suc. Ce mi-a plăcut: că în sfârşit s-a făcut un film unde românii nu sunt neapărat cei mai jegoşi şi mai cleptomani oameni de pe pământ; că nu suntem confundaţi cu rromii, că nu e vorba de revoluţia din ‘89, că se vorbesc mai multe limbi, că e co-producţie francezo-româno-germano-elveţiană, că se aude vocea lui Iuliu Merca pe fundal. În plus, cadrele sunt foarte frumoase… şi foarte germane.

Ce nu mi-a plăcut: că mă aşteptam să fie comedie neagră (aşa scria în programul TIFFului) şi am sfârşit fără să pot spune ce e de fapt: probabil o dramă cu accente de comedie, foarte rare şi acestea. Mi s-a părut un film destul de static, fără prea multe suişuri sau coborâşuri, în afară de scena lui Răzvan Vasilescu la nunta Brânduşei, o scenă tipic balcanică în reacţii: scandal, plâns, ameninţat cu moartea, cântat, circ… comic privit de dinafară.

E interesant cum se surprinde conflictul dintre naţii (elementul german şi cel românesc), într-o perioadă în care prejudecăţile nu au dispărut, dar se încearcă disperat depăşirea lor. Filmul e un univers în care nemţii privesc cu reticenţă şi neîncredere România, iar românilor li se pare ca „nemţii ăştia put a brânză de burduf”; e un univers imobil. E, mai pe scurt, o realitate.