În martie 2001, Lionhead Studios se mândreau cu noul joc produs de ei şi scos de EA (Hooray…), care avea să devină foarte lăudat, foarte înjurat, un joc bun, dar şi rău, alb, dar şi negru. Exact! E vorba despre Black&White. Un (aparent) oarecare God Game, într-o lume populată de jocuri bune de strategie, more or less godly (pun definitely intended). Ce era aşa special la acesta? Printre alte lucruri interesante (pentru a avea oameni, trebuie să aştepţi naşterea + maturizarea, ai o creatură mitică, pe care o poţi controla şi care poate mânca săteni): faptul că şi cele mai neînsemnate trei click-uri îţi pot influenţa total stilul de joc şi care va fi reacţia celorlalţi locuitori la comportamentul tău. Ai vrea să fi făcut o alegere genială, dar nu ai realizat nimic şi lucrezi la Mc? Nu‑i nimic. Hai la mine, că îţi vând eu iluzia unui destin măreţ. „Find out who you really are” trona mândru sub titlu. More like „Find out who you’d really like to be”, don’t you think?

Peter Molyneux strikes again

Geniul (nebun) din spatele acestui joc, Peter Douglas Molyneux, a avut, în toată cariera lui de designer, o obsesie. Lui Mişteux (sau cum l-o fi chemând) îi place ca, în jocurile pe care le face, să te pună să faci alegeri, care să îţi schimbe drastic experienţa de joc, alegeri între bine şi rău (şi se vede că e adeptul răului, vezi seria Dungeon Keeper). Ei, în septembrie 2004, Peter Miniskirt (of, geniile astea cu nume ciudat) scotea un RPG oarecare (pe bune, de data asta), Fable. Şi, cum s-a obişnuit, nenea Megadeth (normal că fac asta intenţionat!) şi-a supraestimat talentul şi a făcut un mare tărăboi despre cât de genial va fi Fable – era, la un moment dat, o discuţie despre Fable pe un forum de gameri, iar doi tipi ziceau: „Fuck Gothic and The Elder Scrolls, Fable’s gonna kick ass!”. La ce ne expunea domnu’ Moriarty, şi eu aş fi zis la fel. Dar, cum e românu’ (şi acest britanic, excepţia care întăreşte regula), la lansare jocul a avut succes la câţiva speriaţi, deoarece: 1. Nu avea nici jumate din ce era promis; 2. Din lăcomia celor de la Microsoft care au lansat jocul (Hooray… number 2) a fost lansat doar pe Xbox, o consolă care nu a fost şi nu va fi niciodată dedicată RPG-urilor.
Pierdut capitole. Răspund la numele de Fable. Ofer recompensă.
Şi aşa, dragi copii (de parcă citeşte altcineva secţiunea asta), Microsoft şi-a dat seama de două lucruri: ei nu au doar Xbox-ul, ci mai au şi un paralelipiped ciudat, numit PC, şi că Fable ar putea fi îmbunătăţit. Şi aşa s-a născut Fable: The Lost Chapters, un expansion-standalone (nu poţi face expansion pe Xbox şi pe PC nu exista Fable), care a adus mai multă varietate, alte arme, încă vreo 50 de side-questuri (Become the mayor of Bowerstone) şi alte lucruri.

Într-un final apoteotic,  review-ul!

Era odată un băieţel fără nume, care nu putea vorbi, doar da din cap ca un imbecil. Şi acest băieţel visa tot timpul că va deveni un mare erou sau un mare tiran malefic (nu sunt sigur că nu avea nume, cred că îl chema Peter Molyneux). Şi acestui băieţel i-a fost arsă casa şi omorâtă familia. Iar băieţelul nostru (numit de fani Oaky, după satul în care trăia, Oakvale) este adus de către Maze, un bătrânel plin de tatuaje, la Ghilda Eroilor (redacţia Man.In.Fest).
Ieşit din ucenicie, el are un singur scop: răzbunarea! Cam asta e incredibila şi nemaivăzuta poveste din Fable: The Lost Chapters. Nu dă pe-afară de originalitate, dar cred că contextul, fumat mai rău decât ţigara pe care a reuşit să pună mâna un banal elev de gimnaziu, poate da naştere unor personaje interesante (în context: Maze, Theresa şi Jack of Blades, pentru cei care vor juca jocul). Un lucru foarte interesant în Fable este absenţa totală a level-up‑ului, fiind înlocuit de skill upgrading. Dacă ştii să faci şmecherii, combo-uri şi alte asemenea, faci experienţă mai multă, cu care îţi iei skill-uri din cele trei familii, strength, speed şi will, skill-uri care îţi definesc clasa, lucru care permite hibride interesante. Muzica de fundal este destul de atractivă – la capitolul sunet, singura, dar majora problemă fiind faptul că Oaky nu poate vorbi. Grafica e interesantă, parcă scoasă dintr-o carte de poveşti, cu personajele clasice: cavalerul, iubita lui (you can have in-game sex) şi tipul dubios cu mască, ce te vrea de partea lui şi la final se transformă în balaur. Culori aprinse, monştri dubioşi şi clădiri destul de realiste aduc un plus aspectului grafic. Dar jocul e vechi şi grafica depăşită.

Alternativă

Alternativa perfectă la acest joc ar fi seria Gothic. La fel de interesant, cu o poveste mult mai bine conturată şi un sentiment de adevărată participare la joc, Gothic este exemplul spre care se arată cu degetul, zicând: „Uite, vezi? Dacă ar fi fost şi Fable aşa…”