Cum e când nu mai vezi pe cineva de aproape un sfert de secol? Hai să spunem 24 de ani? Surprinzător şi revoltător în acelaşi timp. Go Away White este acel ceva ce a lipsit în toţi aceşti ani, iar când a apărut a fost un şoc. Ultimul produs discografic al celor de la BAUHAUS ieşit pe 4 martie 2008 la propria lor casă de discuri – Bauhaus Music – este mai mult decât s-ar fi aşteptat oricine dintre cei ce au crescut cu părinţii gothic rock-ului. Nimeni nu credea că după, aparent, ultimul album din 1983, Burning From The Inside (© Beggars Banquet) şi rupturile puternice din interiorul trupei aceştia se vor reuni. Să ne aducem puţin aminte că au avut o perioadă extrem de scurtă (1979-1983) cu line-up-ul iniţial: Peter Murphy (voce), Daniel Ash (chitară), David Jay (chitară bass) şi Kevin Haskins (tobe).
Dar, chiar şi aşa, au reuşit încă de pe atunci să intre în mainstream-ul mişcării post-punk britanice, mergând puţin mai departe şi dând naştere la ceea ce, mai încolo, a devenit stilul gothic, goth-rock. Şi asta cu câţiva ani buni înainte ca formaţii precum FIELDS OF THE NEPHILIM (©Situation Two Records 1985), SISTERS OF MERCY (©Merciful Release 1985), DEAD CAN DANCE (©4A.D. 1984), COCTEAU TWINS (©4 A.D. 1982) şi CLAN OF XYMOX (©4 A.D. 1985) să îşi facă debuturile discografice, consolidând şi mai puternic viitoarea scenă goth. Despărţirea a survenit oarecum natural din interior, într-o perioadă de vârf a scenei britanice/europene de indie, în care mişcarea post-punk din Manchester era în floare, chiar dacă piesa de rezistenţă, JOY DIVISON (Factory Records) era deja istorie (1980) şi cei de la The Smiths mai aveau un an şi scoteau primul lor album de studio: The Smiths (© Rough Traden 1984).
Trecând peste declaraţia dată de basistul David Jay faimosului NME.com: „Our chemistry was so volatile we actually split up” (30 ianuarie 2008), din dorinţa de a experimenta maturitatea la  care a ajuns fiecare în parte prin proiectele în care au activat sau mai activează, discuţiile de regrupare a line-up-ului iniţial au venit în urma apariţiei live, la Coachella Festival în 2005. Festival la care au concertat în deschidere  pentru Nine Inch Nails, colaborând ulterior cu front-man-ul NIN, Trent Reznor şi  cu Jordie White (a.k.a. Twiggy) la Bauhaus Radio Sessions 2006.
Totul s-a potrivit aproape perfect, astfel că în cele 18 zile de înregistrare petrecute în studiourile Zircon Skye Ojai, California, atmosfera era „explosive and volatile, which is constructive and destructive”, după cum declară acelaşi David Jay pentru NME.com. Astfel că cele 10 piese înregistrate au acea “calitate brută” care i-a mulţumit pe toţi. Pentru David Jay, “The album is all about rebirth. It’s a musical conversation when language is not up to it”, iar asta spune totul…
A asculta Go Away White în comparaţie cu vechile albume BAUHAUS poate părea un şoc cultural, dar nu e chiar aşa. Piese precum Adrenaline şi Endless Summer of the Damned menţin din plin vechiul sound al trupei, în care vocea lui Peter Murphy trece prin tranziţii profunde de tonalitate.
Dacă e să ne gândim la primul sound BAUHAUS, e imposibil să nu remarci similitudinea vocală între aceştia şi cei de la GOTHIC GIRLS (activi 1983-1984, ©Backs Records). Dar vocea lui Peter a trecut prin multe schimbări de atunci şi ceea ce auzim pe acest ultim album e cea mai matură reprezentare a sa, într-un fel mai dark decât acum 24 de ani. Dacă luăm în considerare versurile primei piese (Too Much 21st Century: ” Too much selfish/Too much fake/Too much computer/Too much to take/It’s too much/ [...]  Better money/Better get her/Better lover/Better not…”) putem spune că albumul vorbeşte de la sine, reprezentând o sinteză extrem de ironică şi dură a secolului nostru, ce ne face să ne gândim că poate suntem noi cei ce îi spunem îngerului  de pe coperta albumului Go Away White. E impropriu să spui că e un rezumat al muzicii BAUHAUS de până acum, deoarece este ceva totalmente nou pentru scena muzicală actuală, un ultim, dar proaspăt experiment, chiar şi pentru ei. Ultim deoarece acest al cincilea produs discografic reprezintă un adio cu care ne-au anunţat oficial că BAUHAUS e istorie. Dar o istorie vie.
Albumul a luat pe neaşteptate lumea gothic-rock-ului, dar în acelaşi timp depăşeşte graniţele stilului şi reuşeşte să dea o lecţie de neuitat indie-ului (ascultă piesa  International Bulletproof  Talent) prin întrega atmosferă proaspătă, dar în acelaşi timp fucked up. E, de departe, un produs ce cu greu poate fi prizat  stând confortabil în fotoliul casei, ori liniştit la birou, în locuri călduţe şi blânde… Deşi, dacă eşti pe trip-ul corect… Seamănă cu un animal căruia îi trebuie spaţiu şi viteză, un sunet al umbrelor şi  exceselor de orice fel, făcut să fie ascultat sub influenţa oricăror narcotice, vicii şi stări. Se potriveşte cel mai bine cu dance-floor-urile de goth/electro/industrial/post-punk/indie, sau atmosferei marilor metropole noaptea. De ce nu? – cu atmosfera legendarului Gotham City.
Dacă se încearcă o disecţie pe viu a albumului, se simte totuşi lipsa organicului per ansamblu. Succesiuni de piese tipic à la BAUHAUS sunt urmate apoi de piese indie-rock şi apoi de piese precum Saved, Mirror Remains, The Dog’s a Vapour şi Zikir, aparent inclasificabile. Ele vin, aparent, din zona crepusculară, moody, trippy, de transă, sau cu un anumit iz ritualic, tribal şi întunecat, ce  duce imediat cu gândul la acele piese ambientale interminabile semnate TOOL de pe aclamatul “Aenima”(© Volcano Entertainment 1996). În piese precum Undone,  bass-ul lui David Jay descrie un funk subliminal, iar în Black Stone Heart regăsim în versuri numele albumului: “when my black is back and sea out of sight/i go there with my darkness/ and go away white/ and my black is back/and my sea out of sight/i go there with my darkness /and go away white /go away white… “
Pe lângă condiţia sa de demonstraţie despre ce se poate realiza într-un studio în doar trei săptămâni, cu Go Away White apune o eră pentru gothic-rock şi se naşte o alta pentru cei ce vor ştii să înveţe din ultima lecţie pe care BAUHAUS a dat-o muzicii.
Iar, cum muzica se ascultă, nu “se citeşte”, puteţi să vă faceţi singuri o părere la: http://www.allmusic.com
Din partea mea un 10, căci sigur acest Go Away White nu va rămâne în întuneric…

Trecutul

Istoria trupei a început în micul oraş englezesc Northampthon în anul 1979, unde patru personaje obscure, provenind din diferite experienţe muzicale (mai presus de toate legate de decadenta scenă punk) au decis să formeze ceea ce va deveni, nu peste mult timp, una dintre cele mai importante trupe a anilor ’80: BAUHAUS, având următorul line-up iniţial: Peter Murphy (voce), Daniel Ash (chitară), David Jay (bass), Kevin Haskins (tobe).

După doar o săptămână, aceştia lansează primul lor demotape, ce va deveni şi primul lor single, Béla Lugosi is Dead (© Small Wonder Records), o piesă inspirată din miturile apărute în jurul morţii faimosului actor Béla Lugosi.

Debutul a fost excelent şi trupa a avansat rapid în ierarhia noii scene gothice. Cea mai potrivită dimensiune pentru trupă a fost cu siguranţă cea a cântărilor live, adevărate  performance-uri în care foloseau un talent remarcabil de abordare a scenei, practicând deliberat ritualuri ambigue pline de senzualitate, eliberând o energie sălbatică, combinată cu stări  spectrale şi mişcări melancolice.

În 1980, al doilea lor single Dark Entries, apare la nou născuta casă de discuri 4 A.D., ajungând pe locul 1 în clasamentul indie. După apariţia celui de al treilea single, Terror Couple Kill Colonel apare şi primul lor album de studio: In the Flat Field (© 4 A.D.) conţinând nouă piese în care cei patru îşi impregnează versurile cu o ritmicitate  ameţitoare. Tot în 1980 apare al patrulea single: Telegram Sam, pe a cărui B-Side apare piesa Crowds, inspirată din muzica lui David Bowie (Murphy admite o anumită afinitate cu acesta).

În 1981, cel de-al doilea album, Mask, apare după single-urile Kick In the Eye şi Passion de Loyers, ambele caracterizate de un sound mai morbid şi ritmat. În acel moment începe colaborarea lor cu importanta casă de discuri londoneză Beggars Banquet. În 1982, datorită lui Bowie, single-ul  Bela Lugosi is Dead e utilizat în coloana sonoră a filmului The Hunger, regizat de Tony Scott  şi în care Peter Murphy joacă împreună cu Bowie, Catherine Deneuve şi Susan Sarandon. Single-urile  Spirit şi Ziggy Stardust (cover­uri Bowie) au fost, tot datorită lui Bowie, difuzate pentru prima dată la televiziunea britanică în cadrul emisiunii: Top Of the Pops.
Cel de-al treilea album, The Sky’s Gone Out, a fost produs de casa de discuri  A & M. E cel mai eterogen produs al lor, însă piese remarcabile sunt, totuşi, coverul după Brian Eno, Third Uncle,  ca şi sunetul obsesiv de pe In the Night, o nouă versiune la Spirit şi minunata The Three Shadows. În 1983, apar single-urile Lagartija Nick şi She’s in Parties, ultimul reprezentând poate cel mai înalt vârf din discografia BAUHAUS.
Tot în acelaşi an apare şi ultimul lor album, Burning From the Inside, după care cei patru se despart, pentru a se reuni în toamna lui ’98, cu ocazia unui Full US Tour.

Dorinţa de a experimenta individual forţa ce-i ţinea împreună a fost şi cauza pentru care, având fiecare personalităţi puternice, s‑au despărţit. Chiar şi aşa, lumea muzicală îi recunoaşte ca fiind părinţii gothic-rock‑ului…