Cassandra’s Dream (2007)

• Regia ÅŸi scenariul: Woody Allen;
• Cu: Ewan McGregor, Colin Farrel, Tom Wilkinson, Hayley Atwell

„For the person who thinks with his head life is a comedy, for those who think with their feelings, or work through their feelings, life is a tragedy.” - Henry Miller

Se pare că, trecut cam mul­ti­şor de jumătatea vieÅ£ii ÅŸi, urmărit probabil de viziunea unei morÅ£i din ce în ce mai apro­piate, domnul Allen  renunţă la comedia care îi devenise trade mark, evoluând (sau involuând, după părerea majorităţii) spre un registru mult mai întunecat. Cel puÅ£in aceasta îi e intenÅ£ia. Problema apare atunci când umorul nu se dă dus ÅŸi scoate căpÅŸorul în cele mai tensionate momente. Poate părea o afirmaÅ£ie bizară, dacă ne gândim că unul din principalele lucruri care i se reproÅŸează în general filmului e tocmai lipsa umorului. Dar e aici ÅŸi o formă de rasism rezultată, paradoxal, din prea multă „political corectness” (nu râdem de lucruri serioase): în sensul că e trecut cu vederea doar pentru că umorul e… negru. Åži ce loc mai bun de a-l plasa decât în patria mamă – adică Anglia.

Povestea e simplă. Doi fraţi cinstiţi, bine crescuţi, relativ normali, devin, la cererea unui unchi bogat şi influent, criminali improvizaţi. După comiterea crimei, reacţiile celor doi sunt opuse şi oarecum surprinzătoare: Ian (McGregor) cel cuminte şi inteligent, rămâne rece şi se bucură de răsplata unchiului, în timp ce Terry (Farrel), cel căruia propria mamă îi spune că nu are pic de conştiinţă şi care pierde o avere la jocuri de noroc, e chinuit de remuşcări. De unde şi sfârşitul tragic.

Evident un fan al tragediei antice, regizorul/scenarist nu face economie de aluzii omagiale la adresa operelor vechilor greci. De la numele bărcii care dă şi titlul filmului, la o recurenţă aproape agasantă a temei visului (Terry are coşmaruri, tatăl băieţilor îşi visează fii, cei doi au impresia că trăiesc şi acţionează ca în vis), ba chiar până la o discuţie despre Medea şi Clytemnestra, totul pare că încearcă să sublinieze (apăsat) faptul că avem de-a face cu o tragedie în toată regula. Comedia apare tocmai din această supralicitare. Totul e prea tragic (sic!). Muzica (Philip Glass) merge în aceaşi direcţie sumbră, atât de sumbră, de fapt, încât discrepanţa dintre ea şi acţiune e iar o sursă de rizibil.

Dar cireaÅŸa de pe tort este Colin Farrel, într-un rol neobiÅŸnuit de sensibil ÅŸi (poate la fel de neo­biÅŸnuit) extrem de bine jucat. Terry e un mecanic cu burtică, plin de vicii, uÅŸor manipulabil ÅŸi uÅŸor prostuÅ£, cu comportamentul agitat ÅŸi speriat al unui copil obligat să facă ceva ce ÅŸtie că e greÅŸit. După ce Ian ia, practic, pentru amândoi decizia de a-i face unchiului pe plac, urmează pregătirea, pas cu pas, a „crimei perfecte”. ÃŽnsă amatorismul criminalilor wannabes, plus cinismul unuia ÅŸi angoasa celuilalt, rezultă într-un mélange hilar, care le întârzie reuÅŸita. Odată ajunÅŸi la un acord în ceea ce priveÅŸte realizarea crimei, mai trebuie stabilită ÅŸi modalitatea. ÃŽn timp ce Ian turuie relaxat despre înjunghiere, strangulare ÅŸi călcări cu maÅŸina, Terry se cutremură dezgustat de o violenţă atât de fizică ÅŸi propune realizarea unor pistoale din lemn, nu numai imposibil de detectat, dar care permit păstrarea distanÅ£ei.

DistanÅ£area e, de fapt, ceea ce fraÅ£ii încearcă să obÅ£ină încă de la început. Nu vor să-ÅŸi cunoască viitoarea victimă, de teama unei revolte a conÅŸtiinÅ£ei. Dar nimic nu merge cum ÅŸi-ar dori. ÃŽntr-o scenă de un umor superb, mortul „soon to be” apare inopinat, la o petrecere, lângă un  Terry rămas, literalmente, cu gura căscată, ÅŸi începe candid să discute despre poker. Åži  ironiile nu se termină aici: acelaÅŸi Martin Burns (victima – Philip Davies) menÅ£ionează existenÅ£a unei mame de 91 de ani, pe care plănuieÅŸte să o viziteze, pentru că, la vârsta ei, „nu ÅŸtii când te duci”, înainte de a face o glumă despre gene ale longevităţii ÅŸi de a închina un pahar „pentru viaţă”. Bătrânica a cărei inimă va fi frântă mai apare de câteva ori după aceea, ca o înÅ£epătură care îşi pierde, prin repetiÅ£ie, din forţă.

Finalul e brusc şi apoteotic. Terry vrea să se predea, prin urmare Ian, împins de la spate de unchiul malefic, cochetează cu ideea de a-l ucide. Realizând că nu a ajuns încă la un asemenea nivel de machiavelism, renunţă la fratricid dar, furios, porneşte o încăierare, în urma căreia Terry îl omoară involuntar şi apoi se sinucide. E ca un ultim bobârnac peste nasul spectatorului, care pleacă de la cinematograf înjurându-l în barbă pe maniacul care l-a făcut să se perpelească două ore în scaun, doar ca să-l lipsească de un happy end. Cei care au râs citind finalul de la Justine (Marquis de Sade) însă, vor aprecia cu siguranţă această ultimă poantă a unui banc de un umor englezesc savuros.