Danny Elfman (n. 1953) este compozitorul şi interpetul american care a creat coloana sonoră pentru o multitudine de filme americane sau coproducţii. Printre cele mai cunoscute se numără Batman, Mission: Impossible, Men in Black, Spider-Man şi câteva filme în regia lui Gus Van Sant – Psycho, To Die For, Good Will Hunting şi Milk -. Danny Elfman s-a consacrat soundtrack-urilor de film devenind compozitorul fetiş al lui Tim Burton.

Puţină lume ştie de acest artist care stă în umbra atâtor blockbustere şi a şi mai multor filme de artă, care mai de care mai premiate; o explicaţie ar fi că dacă întreg mecanismul cinematografic al unui film merge ca la carte, atunci e nevoie de multe vizionări ca pista melodică să fie receptată separat, complet detaşat de corpul imagistic. În afară de asta, evident, Danny Elfman nu e compozitorul care să “construiască” şlagerele pentru interpreţii la modă, în cel mai bun caz câştigători ai concursurilor de genul American Idol (în versiunea română, Megastar).

Din biografia artistului fac parte (deja) necesarul abandon al şcolii, fuga din ţară şi cântatul la colţ de stradă. În Franţa, alături de fratele său, tânărul lucrează cu trupa avangardistă de teatru muzical, Le Grand Magic Circus; alt lucru care-i va influenţa munca în continuare este călătoria în Africa, unde se ciocneşte cu diferite alte stiluri de muzică, până când, după un an, se îmbolnăveşte de malarie şi e nevoit să se întoarcă în State. Aici, cei doi fraţi o iau de la capăt, formând trupa new wave, The Mystic Knights of the Oingo Boingo.

Oingo Boingo (1972-1995)

Formaţia ia naştere la început ca o trupă de comedie şi muzică. Reprezentaţiile lor sunt ample -cei 15 membri cântând la cel puţin 30 de instrumente, unele manufacturate de ei; dar sunt şi teatrale, includ personaje, măşti de clown şi compoziţii muzicale din perioade şi stiluri diverse.

Din zona cabaretului, formaţia ajunge să interpreteze compoziţiile pop/rock ale lui Danny însuşi, dar nu înainte ca Richard Elfman (fratele) să facă un film despre traseul parcurs de ei până la lansare: Forbidden Zone, muzical comparat adesea cu Rocky Horror Picture Show. Formaţia îşi crease fanii săi, dar stilul new wave, asemănător cu cel al trupei Tears for Fears, însă ceva mai macabru şi mai spectaculos, ia sfârşit odată cu reprofilarea lui Richard.

Danny Elfman preia conducere şi duce (cu oarecare succes) trupa într-o zonă experimentală a genului ska, mult mai simplist, fără teatralizări.

D.E. şi Tim Burton

…o relaţie la fel de fructuasă ca şi cea a actorului Johnny Depp cu Tim Burton. Acesta din urmă a apelat la compozitor pentru toate filmele sale, mai puţin două (până în ziua de azi). Totul a început cu filmul din 1985, Pee-wee’s Big Adventure, unul din primele filme Burton. Atunci regizorul a apelat la Elfman fiind un mare fan al formaţiei sale.

Producţiile care-au urmat i-au asigurat artistului un renume în compoziţia de film (dar şi regizorului în arta sa): Batman – una din cele mai cunoscute teme muzicale, Beetlejuice, Edward Scissorhands, Sleepy Hollow, Big Fish, Charlie ant the Choclate Factory, Corpse Bride – toate deţin melodicitatea magică pe care fantasyurile lui Burton le evocă; Danny Elfman creeză ceva ce te duce Dincolo; leagănă, încântă, după care îţi dă drumul în gol.

Desigur, cuvintele sunt de prisos; un simplu link spre youtube.com ar putea împrospăta memoria oricărui amator de filme (şi nu numai amatorilor; de exemplu, tema din Mission: Impossible a devenit un adevărat citat cultural).

D.E. şi Gus Van Sant

…o altă colaborare compozitor-regizor care a dat naştere unui soi de artă separată de cea muzicii de sine stătătoare.

Ceea ce surprinde iar şi iar este că, din toate mixturile la care recurge muzicianul, de fiecare dată rezultă ceva nou şi extrem de pur, curat, limpede, fie că vrea să transmită tensiunea unui thriller (în prelucrările muzicii lui Bernard Hermann pentru Psycho, versiunea din 1998), frământările psihice ale unui personaj (Red Dragon 2002), sau vitalitatea şi comicul altuia (în Man in Black I şi II), fie că evocă basmul, oniricul, paradisiacul, ori, dimpotirvă, atmosfera lugubră (în tot ce e semnat Burton).

Animaţiile…

… nu i-au scăpat din repertoriu: ironia, umorul, caricaturizarea le deţinea deja; ne-a demonstrat-o încă din lucrările cu Oingo Boingo. Astfel, compozotorul a aplicat aceste tendinţe şi în sfera animaţiei (şi chiar a jocurilor video Fable): cel puţin la fel de recognoscibilă ca şi tema din Misiune Imposibilă, sau din Batman, este şi tema muzicală a desenului The Simpsons.

Alţi regizori, alte filme…zeci de premii. În 2005 Danny Elfman a finalizat şi a înregistrat un material de muzică clasică pentru Orchestra Compozitorilor Americani: aceeaşi intensitate, vibraţie şi efect de contractare a viscerelor… încet dar sigur.

Stilul său îmbină clasicul cu modernul – parcă un Cheaikovsky combinat cu genul pop -, clinchetele asiatice cu ritmuri africane, jazzul cu skaul, adrelina şi serotonina şi, în definitiv, teatrul cu muzica.