În fiecare dimineaţă, urcă în autobuz de la a doua staţie. Creaţă şi brunetă, proaspăt înţepată… în buză cu un pierce. Nu are mai mult de 18 ani şi sigur învaţă la liceul economic. Pluteşte senină printre ceilalţi călători, niciodată nu-i priveşte în ochi şi se îndreaptă direct către locul ţintit, de unde nu mai mişcă până la destinaţie. Nu dă din cap, nu schiţează gesturi, nu mimează, nu începe şi nu întreţine discuţii despre situaţia românilor din Italia, nu vorbeşte nici despre tema la mate, nici despre teză. Cu privirea aţintită în faţă, aşteaptă să ajungă. E una bucată adolescentă (poate) încă virgină, care nu mai serveşte nici măcar de subiect în discuţiile bunicii ei şi ale suratelor septuagenare ale acesteia, când se mai întâlnesc duminica după-masa la o şuetă veninoasă.

Blegii o lasă în pace şi ei îi convine. Nu suportă blegii. Şmecherii o ignoră şi ei nu îi convine asta. În orice caz, un ochi vigilent observă ce i-a scăpat pînă şi mustăciosului atoateştiutor de pe prima banchetă. Cu şuviţele de păr se amestecă două firicele albe, două firicele care se opresc în urechi cu câte un mic bumb negru. Asta e! Fata ascultă Schubert şi e prea absorbită de măreţia zveltă emanată de instrumentaţia complexă. Până la urmă, nici nu poate fi vorba de angoasa specific adolescentină. Nu… Ea e transpusă în fiecare dimineaţă.

Absenţa ei e motivată de firicelele care i se pierd în păr. Mă apropii smerit, să mă pot înfrupta şi eu din bucuria acustică pe baterii. Nu reacţionează cu nimic la apropierea mea, în schimb eu sunt împins de o forţă aeriană cu 20 de centimetri mai la dreapta, unde mă şi lovesc cu capul de un colţ. De când a devenit Schubert aşa contemporan? Dum, dum, zbang, zbang, roooar, die, die you mo fo! Liedurile lui Schubert s-au transformat în grohăielile lui Dimmu Borgir şi romantismul în black metal. Ha, ha! Micuţa e black, poate chiar emo în unele ocazii.

Nu mai insist. Cred că iPod-ul îi e sprijin de nădejde. Mic, discret, puternic, cuprinzător, nu behăie decât la comandă, nu bagă de vină, un adevărat prieten. Poate asculta, în mijlocul iernii, concertele estivale, îşi poate „citi” cărţile cu urechile, se poate rupe de lumea din autobuz la nevoie, adică de fiecare dată, poate visa, dar nu se poate ascunde de cei care mai trag cu urechea la ce ascultă. Cel puţin, confortul sonor îi este asigurat. Căştile legate la iPod nu mai sunt un element cu care să te dai mare. Au devenit un prezervativ care asigură un contact social protejat.

De câteva zile, a lăsat căştile. A agăţat-o şoferul tinerel de pe microbuz şi, de câte ori sunt singuri, ascultă Sandra cu „Maria Magdalena”. Eu încă pledez pentru Schubert.