CR: 02: 02: 42: 00. Omul arde în noapte. ÃŽnaintează în cadru venind din întuneric ÅŸi înaintînd spre întunericul ÅŸi mai mare din faÅ£a sa. Genunea cheamă genune, cum bine spunea Sadoveanu. Flăcările conturează silueta umană ÅŸi, în acelaÅŸi timp, luminează slab la un metru împrejur. Omul păşeÅŸte la relanti, spre nicăieriul întunecat, merge calm, ferm, parcă acceptându-ÅŸi soarta. Ca un samurai care-ÅŸi contemplă propriul sepukku. Melodia e stranie, ireal de frumoasă. Spune: “I want to be alone/ I need to touch each stone/ Face the grave that I have grown/ I want to be/ Alone”. De ce arzi aÅŸa, omule în noapte? Cumva de dorinÅ£a de a fi mai om? EÅŸti prost? Crezi că Å£i se merită?

Există două feluri de cascade cu foc: cu ardere pe spate ÅŸi cu ardere totală. Cu ardere de tot, cum ar veni. Arderea pe spate presupune ca flăcările să cuprindă numai omoplaÅ£ii ÅŸi spatele cascadorului, pînă la sacrum. Arderea totală înseamnă că întreg corpul cascadorului va fi incendiat. SecvenÅ£a de care vorbim începe la TCR: 02: 02: 42:00 ÅŸi este o ardere totală. Pentru filmare se foloseÅŸte un gel inflamabil, special. Dacă s-ar utiliza benzină, cascadorul ar fi trimis la moarte sigură ÅŸi groaznică, datorită temperaturii prea înalte. Gelul se aplică pe suprafaÅ£a care va fi aprinsă. Trebuie muncit repede, pentru că substanÅ£a se evaporă în maximum cinci minute. De aceea, regizorul trebuie să poată da comanda „Motor!” cât mai rapid. Dar merită: gelul arde la o temperatură mult mai scăzută: doar 430 de grade Celsius. De peste patru ori temperatura la care fierbi în suc propriu.

TCR: 00: 59: 59: 24- Primele cadre fixe amintesc de „Koyaanisqatsi” prin formaÅ£iunile geologice solidificate acum miliarde de ani. ÃŽn superbul eseu cinematografic al lui Godfrey Reggio stîncile deÅŸertului păreau niÅŸte zgârie-nori pietrificaÅ£i, evocînd cine ÅŸtie ce dispărută civilizaÅ£ie preistorică. Cele din „Electroma” par dinÅ£ii rânjiÅ£i ai unui crocodil transformat în stană de piatră. Sau ciudate cariatide ale unui cult al sufletelor moarte. Plan mediu cu o maÅŸină sport, neagră, perfect polisată, rece, strălucitoare. Pe plăcile de înmatriculare scrie HUMAN. De automobil se apropie două siluete perfect longiline, sportive, îmbrăcate în negru, cu căşti argintii pe cap, la fel de strălucitoare ca maÅŸina. Vizete fumurii. Mâinile metalice trădează roboÅ£ii de sub costume. Se urcă în maÅŸină ÅŸi pornesc. Generic: „Daft Punk’s Electroma”, pe flăcări filmate cu transfocator. Flăcările de holocaust revin ca un laitmotiv, la diverse TCR-uri.

Jackson Carey Frank s-a născut la 2 martie 1943 în Bufallo, statul New York. Devine elev la ÅŸcoala elementară “Cleveland Hill” din Cheektowaga, statul New York. O ÅŸcoală nouă, modernă, construită din beton ÅŸi sticlă, cu excepÅ£ia unui corp de clădire, destinat lecÅ£iilor de muzică- aici totul e de lemn, datorită rezonanÅ£ei superioare. Pe 31 martie 1954, în timpul orei de muzică, sub sala de clasă explodează cazanul centralei termice. Incendiul e agravat de lemnul construcÅ£iei. 15 elevi mor arÅŸi de vii sau loviÅ£i de schije. Frank ajunge în spital pentru ÅŸapte luni, cu răni ÅŸi arsuri multiple. ÃŽn timpul convalescenÅ£ei, învaţă să cînte la chitară acustică. Ca în basme, încercările vieÅ£ii aduc ÅŸi răsplata: la împlinirea majoratului, în 1964, compania de asigurări îi înmînează un cec de 100.000 de dolari- despăgubire pentru accidentul suferit.

TCR: 02: 03: 25: 23. Omul-meteorit. Trena seamănă cu a unei comete. Deplasarea intensifică puterea flăcărilor, le întinde ca pe un văl. Să arzi de dorinÅ£a de a fi om e în zilele noastre o metaforă de prost gust. Trăim epoca în care omul îi este omului hienă. Dar comparaÅ£ia e injustă: hiena e, totuÅŸi, un animal nobil. Trăim vremuri în care ne minÅ£im privindu-ne în ochi. ÃŽn care bîrfa este o plăcere ÅŸi lovitura pe la spate un talent. ÃŽn care intriga e un paÅŸaport pentru integrarea în societate. ÃŽn care ipocrizia înseamnă normalitate. Åži cât de mândri suntem de ceea ce suntem! Dacă n-o fi vreun cuvânt mort dintr-o limbă moartă, hybris-ul are astăzi cu totul altă sferă semantică. A-Å£i revendica umanitatea, a cere sinceritate, omenie, bunătate sunt interpretate ca mândrie nemăsurată, ca provocare, ca obrăznicie, ca inadaptare. Åži generează tragedie. “Before all the days are gone/ And darker walls are bent and torn/ To pass the time of those who mourn/ I want to be/ Alone”, spune cîntecul, în curgerea sa neabătută. Ce mare lucru, să fii om!?

Cascadele cu foc pot fi executate numai de un om cu sănătatea ireproşabilă. Contează totul: tensiunea arterială, ritmul cardiac, capacitatea anaerobă, simţul echilibrului, capacitatea kinestezică , orientarea în orb etc. Trebuie luate în calcul şi distanţa de parcurs, durata arderii (de regulă nu mai mult de 10- 15 secunde), traiectul pe care se va merge CU OCHII ÎNCHIŞI. În cascadele cu foc cu o durată mai mare trebuie să existe deplasare, pentru ca flăcările să se prelingă spre înapoi. Şi direcţia vântului contează: un vânt din spate e total contraindicat. Dar se poate întâmpla să porneşti contra vântului, iar apoi acesta să îşi schimbe direcţia. Şi atunci flăcările învăluie faţa. Chiar strînse, pleoapele sunt o pavăză slabă: focul le topeşte în câteva secunde, ca şi globii oculari, până la orbitele craniului, ca şi buzele, cartilagiul nasului, lobii urechilor, pielea obrazului. Doar dinţii rezistă mai mult. De aceea, nu-i admisă nici cea mai mică greşeală.

TCR: 01: 46: 03: 00 O scenă superbă, o adevărată lecÅ£ie de expresivitate, atât actoricească cât ÅŸi ca mod de filmare. Cei doi roboÅ£i înaintează în deÅŸert, în mers sincron. Unul din ei rămîne în mod vizibil în urmă. ÃŽncetineÅŸte pasul, se opreÅŸte. Tovarăşul său remarcă asta doar cu câţiva zeci de paÅŸi mai târziu. Se întoarce. Două căşti metalice se privesc. Dar cîtă expresivitate, câtă forţă de sugestie a disperării, a resemnării, a hotărârii implacabile de a termina cu existenÅ£a în aceste imagini! E mai greu de crezut, dar invit pe oricine să urmărească secvenÅ£a. Robotul îşi dă jos combinezonul ÅŸi se întoarce pentru ca ortacul său să-i poată activa mecanismul de autodistrugere. Apoi se îndepărtează ÅŸi explodează. Din descriere e greu să-Å£i dai seama de dramatismul situaÅ£iei. Nasol e că la proiecÅ£ia TIFF, publicul din cinema Victoria făcea hohă. Era hăhăitul banal al unei generaÅ£ii banale. După ce îşi încasează banii, Jackson C. Frank ia vaporul spre Anglia. Melodiile sale melancolice sunt destul de bine primite pentru ca Paul Simon, din celebrul duo S.&Garfunkel să-i producă primul album, omonim ÅŸi cu o copertă sobră: o fotografie a chitaristului. Piese ca „Blues Run the Game”, „Kimbie”, „Don’t Look Back”, „Here comes the Blues”, „My name is Carnival”, „You Never Wanted Me” sau „Milk and Honey”îi asigură cântăreÅ£ului un public tânăr ÅŸi deschis spectacolelor oferite de omul cu chitara. Vânzările merg destul de bine în Anglia ÅŸi Europa, aproape deloc în patria natală. Cariera lui Frank este exemplul perfect al omului potrivit la loc nepotrivit: deÅŸi muzician rafinat, Jackson C. prinde boom-ul rock de la jumătatea anilor ‘60, care nu prea lasă loc folk-ului. Vânzările albumului scad (azi ediÅ£ia originală a ajuns o raritate), dolarii asigurării se risipesc pe cheltuieli extravagante ÅŸi pe gesturi de generozitate (îi ajută cam pe toÅ£i folkiÅŸtii în mizerie pe care-i întâlneÅŸte, măcar cu o masă caldă). AÅŸa că muzicianul se întoarce pentru perioada 1966- 1968 în SUA. Următoarea sosire în al „51-lea stat” e a unui om cu totul diferit. Dacă pînă atunci se menÅ£inea într-un fragil echilibru, acum este un depresiv furios. Simte indiferenÅ£a publicului. Lipsa acestuia de credinţă în muzica sa îl demoralizează. Deceniile ‘70- ‘80 înseamnă coborîre în infern: insuccese profesionale ÅŸi sentimentale, decesul băiatului său, renegarea de către fiică, un mariaj eÅŸuat, cerÅŸetorie, vagabondaj. „Inspirată” ca întotdeauna, societatea îi cataloghează depresia ca schizofrenie paranoidă ÅŸi îi administrează o medicaÅ£ie pe măsură, care nu face altceva decât să-i înrăutăţească starea.

TCR: 02: 03: 50: 07: “Rivers that run anywhere/ Are in my hand and just stop to stare/ Past the eyes of those who care/ Who can never be/ Alone”. Continuă să mergi, omule arzând. Pui un pas în faÅ£a celuilalt, mâinile Å£i se miÅŸcă regulat pe lângă corp, trena de flăcări se întinde în spatele tău, flăcările muÅŸcă feroce din tine. Iar tu continui să păşeÅŸti. Ar trebui să-Å£i spun robotule, dar se prea poate să fi cel mai om dintre noi toÅ£i. ÃŽn lumea oamenilor, ne mândrim cu felul în care ne robotizăm pe zi ce trece. Ne mândrim că am devenit calculatoare. Că ne supunem orice relaÅ£ie interumană analizei venituri- cheltuieli, profit- pierdere, afacere bună- afacere proastă. Trăim în mizerabila mentalitate victoriană dar fără eroismul ÅŸi idealismul care o însoÅ£eau. Ce repede ne-am obiÅŸnuit să nu-i vedem pe cei ce scurmă în gunoaie! Åži dacă-i vedem, să considerăm că-ÅŸi merită soarta. BineînÅ£eles, de falsele cauze ne înduioşăm până la lacrimi. Trăim într-o lume de false valori, luptăm pentru false cauze, ÅŸi privim lumea cu o sensibilitate deformată de telenovelă. De OM am uitat de mult. Åži, culmea, robotizându-ne, punându-ne de bună voie sub tirania unui TCR universal ÅŸi totalitar, devenind mai nesimÅ£itori ÅŸi mai nesimÅ£iÅ£i, plăcându-ne cleveteala, cinismul ÅŸi relativismul cel dizolvant de repere morale, nu ne-au entuziasmat niciodată ca acum ÅŸarlatanii ÅŸi impostorii. “Changes that were not ment to be/ Tow the hours of my memory/ Please sing a song of love to me/ To say you must never/ Never be alone”.

Cascadele cu foc presupun o tehnologie aparte. Cascadorul îmbracă mai multe combinezoane, unele cu azbest (deşi toxic, e cel mai bun, deocamdată!) altele nu, dar unite prin aceeaşi caracteristică: sunt mai mult sau mai puţin ignifuge. Îşi trage pe cap o glugă (sau mai multe) confecţionată după acelaşi imperativ al duşmăniei faţă de foc. Faţa e unsă cu un gel special, siliconat, care, se speră, acordă o protecţie suplimentară. Unii cascadori utilizează, la secvenţe mai lungi, un mic tub de oxigen pus într-un înveliş adiabatic, sub haine. Dar riscurile sunt enorme şi nu oricine e dispus să şi le asume. Cu atât mai mult cu cât în cazul în care lucrurile iau o turnură proastă, hainele protective devin cel mai rău duşman: un studiu american concluzionează că derma umană este arsă cel mai tare tocmai pe suprafeţele acoperite cu haine, şi nu pe cele libere.

Gus Van Sant este atât regizorul unor filme bune ca „My Own Private Idaho” (1991) sau „Good Will Hunting” (1997) cât ÅŸi al unor gesturi regizorale gratuite. „Psycho” (1998) este filmat declarativ din aceleaÅŸi cadre ÅŸi unghiuri ca ÅŸi originalul (la ce bun, totuÅŸi?). Pelicula color, inserÅ£iile psihedelice potrivite ca nuca în perete ÅŸi actori fără carisma distribuÅ£iei iniÅ£iale fac din film o chiflă prestigioasă ÅŸi nimic mai mult. „Gerry” (2002) porneÅŸte de la acelaÅŸi zel în imitarea modelului („Călăuza” lui Tarkovski), de la înfrigurarea de a da citate culturale de-a-n pixul. ÃŽnsă fără harul predecesorului demonstraÅ£ia rămâne la nivel de epigonism autist, deÅŸi uneori hipnotic. ÃŽn acest timp, „Electroma” lui Peter Hurteau ÅŸi Michael Reich (componenÅ£ii Daft Punk joacă rolurile principale dar fac ÅŸi regia) îşi asumă statutul de copie la „Gerry” în mod deschis, oarecum în băşcălie, fără pretenÅ£ii savante, dar cu rezultate infinit mai artistice ÅŸi, să nu vă supăraÅ£i, mai umane. Este unul din rarele cazuri în care copia este mai bună decât originalul. Toate temele, motivele ÅŸi situaÅ£iile neexploatate în „Gerry” sînt valorificate în mod superior în „Electroma”. La Van Sant eroii porneau într-o nemotivată ÅŸi neclară căutare a sinelui în deÅŸert (loc de meditaÅ£ie prin excelenţă, creuzetul în care s-au concretizat principalele trei religii ale lumii). La „Electroma” asistăm la o lecÅ£ie de cinema servită fără fasoane, intelectualită ori ÅŸtiinÅ£ificoză, atât nouă, spectatorilor, cât ÅŸi maestrului Gus. Cei doi amdroizi pornesc nu dinspre civilizaÅ£ie spre deÅŸert, ci invers, dezvăluindu-ne ÅŸi nouă că acÅ£iunea se petrece într-un viitor perfect accesibil, imediat după ce umanitatea a pierdut bătălia cu încălzirea globală. ToÅ£i oamenii poartă haine care să le acopere cât mai mult din corp (dar nu era acesta dezideratul puritanilor chiar ÅŸi în vremuri mai îngăduitoare?) mâinile sunt acoperite cu mănuÅŸi, iar pe cap tronează căşti de metal, frumos lustruite ca o maÅŸină în showroom. Ochii se ascund în spatele vizetelor fumurii, care apără de radiaÅ£iile termice ÅŸi ultraviolete. (Nu e chiar o fantezie: la ora la care scriu, locuitorii Ţării de Foc nu pot ieÅŸi în aer liber decât purtând pălării, ochelari fumurii, haine care le acoperă integral corpul, mănuÅŸi albe ÅŸi măşti pentru obraji- ÅŸi asta de ani buni, pentru că teritoriul respectiv se află chiar dedesubtul uneia din găurile stratului de ozon). ÃŽn atari condiÅ£ii, toate manifestările unei vieÅ£i sociale devin ritualuri golite de conÅ£inut. Mirii în pragul „bisericii electrice” îşi celebrează nunta cu căştile pe cap ÅŸi vizetele trase pe ochi; încât îndemnul „Sărută mireasa” sună ca un badog turtit pe caldarâm. La fel e îmbrăcat ÅŸi puÅŸtiul cu cornetul de îngheÅ£ată în mână- bineînÅ£eles că n-are cum s-o savureze, el nu face, de fapt, decât să prelungească, absurd, un obicei care altădată avea sens. Subtextul „Electromei” e mult mai important: noi, care privim filmul ca pe un fiction mai mult sau mai puÅ£in ÅŸtiinÅ£ific, ne privim, de fapt, pe noi înÅŸine. Avem demult ÅŸi mintea ÅŸi inima ferecate în platoÅŸe, în căşti cu vizete fumurii, chiar dacă, momentan, ele sunt invizibile. ÃŽnainte ca încălzirea globală să ne priveze de farmecul contactului uman, al atingerii, al sărutului, o facem chiar noi, entuziasmaÅ£i de cât de handicapaÅ£i afectiv am devenit. Dar filmul nu e numai un semn de exclamare. GăseÅŸti în el pur ÅŸi simplu momente de plăcere cinematografică, precum în formidabilele cadre ale cursei pe ÅŸosea (aprox. de la TCR: 01: 03: 17: 13), o savantă combinaÅ£ie de travelinguri ÅŸi focalizări- la un moment dat camera urmăreÅŸte, în viteză maÅŸina pe ÅŸosea, apoi o depăşeÅŸte pe deasupra, pentru a o urmări din lateral etc. Sau secvenÅ£a deÅŸertului personificat ca zeiÅ£a mamă a fertilităţii- TCR: 01: 42: 07: 23- dunele de nisip nu au fost niciodată mai senzuale ca în acest film, nici măcar în „Zabriskie Point”! Sau prim planul cu casca prăfuită a androidului rămas singur- câtă expresivitate, dintr-un joc actoricesc minimal, cu handicapul de a nu putea arăta nimic din expresia facială! E acolo ÅŸi atât de umana necesitate de a trăi printre oameni ÅŸi la fel de umana scârbă de singurătate.

Oare Jackson C. Frank o fi scormonit prin gunoaie? Nu ÅŸtiu. Dar la începutul anilor ‘90 era într-o situaÅ£ie atât de proastă încât ajunge să implore unor cunoÅŸtiinÅ£e din Woodstock un acoperiÅŸ deasupra capului. Un iubitor de folk intră pe fir, dornic să întâlnească o legendă vie a anilor ‘90. Descoperă un om mult mai îmbătrânit decât cei 50 de ani ai săi, diform, schilod de picioare, cu o pereche de ochelari rupÅ£i pe nas ÅŸi cu toată averea strînsă într-o valijioară de lemn. Åži ceea ce era cel mai rău, cu vocea stinsă. ÃŽncet, încet, fostul bard revine la viaţă, îşi găseÅŸte un anturaj care-l acceptă ÅŸi îl îngrijeÅŸte. ÃŽntr-o seară, stând pe o bancă, în aÅŸteptarea mutării la Woodstock, niÅŸte puÅŸti cretini se distrează trăgând cu un pistol în trecători. Una din victime este Frank, lovit în ochiul stâng, pe care-l ÅŸi pierde. Urmează mutarea la Woodstock, unde, pentru prima oară după mulÅ£i, mulÅ£i ani, începe să lucreze la noi cântece.

TCR: 02: 04: 41: 15: Omule arzând, vei dispărea la orizont. SecvenÅ£a-i aproape gata ÅŸi, odată cu ea, ÅŸi „Electroma”. Acum îmi aduc aminte, Å£i-ai dat foc în amurg, iar acum păşeÅŸti printr-o noapte precum catranul. Asta înseamnă că duci focul în spate de ceva vreme. Poate ai să cazi, la un moment dat. Sau poate ai să tot mergi aÅŸa, la nesfârÅŸit, arzând pe vecie. Numai că iadul e acum pe Pământ. O metaforă reuÅŸită a condiÅ£iei umane. Vii de nicăieri, te îndrepÅ£i spre nicăieri, un om în flăcări…Un holocaust care merge. “The tears of a silent rain/ Seek shelter on my broken pain/ And run away but I remain/ To speak of the words/ That sing of alone”.

Cascadele cu foc se termină, de regulă, într-un bazin cu apă sau, în producÅ£iile profesioniste, cu câteva extinctoare mânuite precis ÅŸi rapid de servanÅ£i pricepuÅ£i. Focul e unul din cele mai dificile examene pentru un cascador. Au existat cazuri de stuntmeni care se catapultau fără probleme cu maÅŸina peste Marele Canion, dar nu doreau să treacă prin proba focului pentru că nu se simÅ£eau pregătiÅ£i pentru ea. Åži nu s-au simÅ£it pregătiÅ£i niciodată. Un asemenea cadru durează cam 15 secunde, în cel mai bun caz. Pentru a utiliza secvenÅ£a la maximum, ea se filmează cu slow motion camera, un aparat de filmat care înregistrează imagini la o viteză superioară celei standard, de 24 de cadre pe secundă. Cu cât viteza de înregistrare a camerei e mai mare, cu atât imaginea, proiectată apoi la viteză normală, va părea mai încetinită, ÅŸi cu atât durata va fi mai mare. Åži secvenÅ£a finală din „Electroma” a fost filmată tot cu încetinitorul. Rulând-o cu viteza reală constaÅ£i că toată cascada a durat aproape un minut. O durată excepÅ£ional de mare, 60 de secunde interminabile în care cascadorul a trebuit să păşească normal, calm, cu flăcările mângâindu-i lacome spinarea.

SecvenÅ£a cheie începe la TCR: 01: 11: 28: 17: cei doi roboÅ£i ajung la un institut ultrafuturist, ultrakitchios, ultraaseptizat, ultrarespingător, auman (vă rog să remarcaÅ£i cum evoluează arhitectura nouă a Clujului ÅŸi a altor oraÅŸe româneÅŸti ÅŸi veÅ£i remarca imediat similitudinile). Aici li se transplantează două feÅ£e umane. Artificiale, bineînÅ£eles. Hidoase, bineînÅ£eles, dar ăsta-i chipul umanităţii „moderne”. Grefa e de două ori sortită eÅŸecului. Odată pentru că feÅ£ele umane sunt transplantate direct pe plexiglasul căştilor. Apoi pentru că, într-o lume retrasă în spatele vizetei, orice chip uman dezvăluit e o insultă, o provocare. Åži gloata umană îi alungă pe cei atât de dornici să facă parte dintr-însa, cu o răutate ce aminteÅŸte de filmul lui Werner Herzog „Şi piticii au început de mici”. E o secvenţă care spune multe (tot filmul o face, de altfel). VorbeÅŸte ÅŸi despre atât de umana nevoie de a fi acceptat de ceilalÅ£i, despre preÅ£ul pe care eÅŸti dispus să-l plăteÅŸti (ÅŸi merită, oare? pare să fie întrebarea filmului), despre nevoia umană de a perpetua ritualuri ÅŸi habitudini, chiar dacă acum golite de sens, ca locuitorii cei izolaÅ£i de mediul înconjurător. Ce a determinat nevoia aparent paradoxală pe care o simt cei doi androizi pentru a deveni mai umani (dincolo de cliÅŸeul temei, uzată ÅŸi abuzată până acum, dar aici tratată cu prea multă fineÅ£e pentru a deranja) nu ni se spune. Dar ghicim că există o poveste nespusă, pentru că, nu uitaÅ£i, filmul începe nu cu începutut, ci de la TCR: 00: 59: 59:24. Prin urmare, există „ora lipsă”. Frapează faptul că între roboÅ£i ÅŸi oameni nu există deosebiri exterioare: acelaÅŸi aspect, aceleaÅŸi miÅŸcări ergonomice ÅŸi economice. Spaima vine când realizezi că, totuÅŸi, roboÅ£ii se deosebesc de oameni prin aceea că sunt mai umani, că ei au slăbiciuni umane. Åži de aici porneÅŸte rătăcirea lor în deÅŸert, de mii de ori mai semnificativă ÅŸi mai bine tratată decât în distopia autistă numită „Gerry”. MenÅ£iune merită ÅŸi excepÅ£ionala coloană sonoră (care exclude, programatic, orice piesă Daft Punk!) ÅŸi care contribuie ÅŸi ea la întruparea acestei capodopere neliniÅŸtitoare numită „Electroma”.

Jackson Carey Frank a murit în urma unui stop cardiac datorat complicaÅ£iilor unei pneumonii, la 3 martie 1999. Nu e înspăimântător că n-a cunoscut succesul în timpul vieÅ£ii, deÅŸi melodiile sale au fost destul de bune pentru a fi preluate de artiÅŸti de renume. Nu e atât de înspăimântător nici ghinionul persistent care l-a urmărit. Ce a fost ÅŸi el decât un android Daft Punk, neînÅ£eles ÅŸi abandonat de semeni? ÃŽnspăimântător e că, deÅŸi era un muzician rafinat, deÅŸi compunea ÅŸi cânta o muzică superbă, omenirea nu a avut ÅŸi nu are nevoie de ea. Ca regulă, progresul omenirii îl asigură visătorii. Ei n-au aflat de reguli sau le încalcă oricum, în batjocura micului burghez respectabil, făcând ca lucrurile să înainteze. După care micul burghez respectabil, cârnăţarul de la colÅ£, preia munca visătorului, de multe ori fără s-o plătească, ÅŸi o transformă în acel util banal de care omenirea nu se mai poate lipsi de atunci încolo. Nu ÅŸtiu dacă Jackson C. Frank a fost un astfel de visător. Åžtiu doar că a compus o melodie stranie, ireal de frumoasă, de care omenirea nu are nevoie ÅŸi de care nu-i pasă. Ea se numeÅŸte „Dialogue”, începe ÅŸi se termină aÅŸa: “I want to be alone/ I want to touch each stone/ Face the grave that I have grown/ I want to be/ Alone”.