Cartea lui Eco, tradusă anul acesta (la fel de urît ca de fiecare dată cînd i se distribuie acest rol) de Ştefania Mincu, a apărut cu mult înainte ca cititorii fideli ai revistei noastre – şi posibilii cititori ai cărţii pe care o recomand aici – să se fi născut. În 1964, Eco însuşi era un  tînăr şi frumos universitar de stînga, într-o Italie în care fierbinţelile politice stînga-dreapta erau în toi, însă toată lumea bună din cultură era… de stînga rău. Şi, mamă, ce cultură: triunghiul De Sica-Moravia-Zavattini, cu La Loren pe afiş, araseră locul cu Ciociara, în 1960; Pasolini făcuse, în 1962, Mamma Roma şi tocmai termina Evanghelia după Matei; Fellini era încununat în 1960 cu lauri, pentru La dolce vita, dar şi în 1963, pentru 8 ½, şi tocmai scria Giulietta degli spiriti; după boomul mondial cu Rocco şi fraţii săi din 1960, Visconti tocmai se schimba brusc la faţă în 1963 şi o rupea definitiv cu neorealismul, odată cu ecranizarea după Ghepardul, romanul prinţului de Lampedusa!…

Umberto,
post-adolescentul serios
Cartea de faţă, care, deci, ar trebui să fie înconjurată de un abur istoric destul de dens, îşi păstrează, paradoxal, propria ei prospeţime, aducîndu-ne înainte eseurile şi startul teoretic, proto-semiotic, al unuia dintre cei mai interesanţi şi mai activi oameni de litere ai secolului care a trecut, bine instalat şi în cel în care ne-am mutat. Nu ştiu dumneavoastră ce credeţi (presupunînd că ştiţi despre Eco şi altceva decît scrie el în romanele sale, aparent şi… voit, de consum), dar mie mi se pare că avem, cu italianul nostru mereu surprinzător, unul dintre cele mai strălucitoare exemple de libertate consecventă a spiritului, dublată de disciplină senină a minţii. După ce ai oferit cîteva dintre cele mai preţioase luări de poziţie şi teorii în lingvistică, comunicare, pragmatică, filozofia comunicării, semiotică teoretică, semiotică teatrală, fără se te retragi propriu-zis din cîmpul dezbaterii academice, te duci mata acasă şi te joci, graţios, de-a Misterele Parisului, ba cu-n trandafir, ba cu un pendul, ba cu o papesă… cît te ţine cureaua, ba te mai şi umpli de bani fără să jefuieşti pe nimeni…
Aici, în Apocaliptici şi integraţi, însă, Umberto Eco era, ca orice post-adolescent, un tip foarte, foarte serios. Nu că n-ar fi avut şi pe vremea aia umor, de unde şi enormul scandal provocat pe piaţa italiană a filozofiei culturii de cartea cu pricina. Ceea ce propun eseurile lui, foarte elegant organizate în secţiuni de interes şi capitole de demonstraţie, e, în mantaua lui McLuhan, o analiză atentă a bătăliei dialectice dintre tabăra de sociologi şi filozofi care clama asasinarea apocaliptică a CULTURII, a Marii Culturi, şi tabăra care lupta pentru o nouă perspectivare, integraţionistă, a revoluţiei tehnologice în cîmpul culturii. Şi, ca atare, pentru o nouă definire, mai… „democratizată”, a cîmpului însuşi.

La 44 de ani distanţă,
prinde bine
Precedată de un cuvînt înainte al autorului la ediţia italiană din 2007, în care Eco ia distanţă faţă de dezbaterea de presă din 1964, dar şi faţă de sinele său post-adolescent, cartea e foarte, foarte interesantă pentru spaţiul românesc, tocmai fiindcă, în practică, spaţiul nostru încă nu pare să fi asimilat şi să fi tranşat bătălia. Ba chiar, aş zice, la noi continuă să fie trendy, cu morgă, reflexul apocaliptic-blazat, în bună parte a lumii cultural-academice. Tot aşa cum continuă să fie de bon ton să declari că n-ai văzut un film de decenii, nu te uiţi la televizor, ba chiar nu ştii cum se dă drumul la computer… Critica atentă a lui Eco, de acum peste patruzeci de ani, la adresa culturii de masă, precum şi plonjeul său atent în disecarea şi ierarhizarea tipurilor, toposurilor şi schemelor de producţie a semnificaţiilor care operează la nivel macro-social sînt cu atît mai sugestive cu cît, în bună măsură, le poţi, azi, confirma cu seninătate, ba chiar entuziasm. Ceea ce în 1964 erau ipoteze, astăzi, după ce amicul Abulafia (computerul din Pendulul lui Foucault, un soi de R2D2 literar) a spart toate barierele, a devenit realitate palpabilă, de necontestat.
Pe de altă parte, totuşi, nu trebuie să vă iluzionaţi: Eco nu e, şi cartea lui o probează în mod net, un partizan necondiţionat al integrismului tehnologic. Fiindcă valorile sale cărturăreşti sînt dintre cele mai subtile, dar şi mai puternice. O secţiune specială e, ca atare, dedicată „prostului gust”,  în echilibru perfect cu partea finală a cărţii, dedicată televiziunii… La atîţia ani distanţă de momentul scriiturii, Apocaliptici şi integraţi se parcurge, în egală măsură, cu o privire tonică, dar şi cu una amară, dacă te uiţi strategic nu înapoi, ci înainte. Oricum, profesional vorbind, e folositoare chiar şi atunci cînd te cerţi cu Eco, fiindcă cearta e colocvială şi îţi poate oferi multe, multe idei.

Umberto Eco, Apocaliptici şi integraţi. Comunicaţii de masă şi teorii ale culturii, Editura Polirom, 2008