Nu pot să uit cât de bucuros am ieÅŸit de la prima serie a scurtmetrajelor, proiectate în cadrul zilelor filmului românesc de la TIFF. Le-am văzut la „Victoria”, într-o sală înÅ£esată de obiÅŸnuitul puhoi de spectatori, care păreau să nu mai Å£ină cont că-i dimineaţă, amiază sau seară. Veneau ÅŸi se înghesuiau într-o veselie, făcând din holul cinematografului un fel de teasc mustind de nerăbdare. Cine a dat o tură pe acolo ÅŸtie ce spun.
Scurtmetrajele româneÅŸti I au fost ÅŸapte la număr, multe din ele produse de UNATC. Ceea ce e bine în lumea românească de film, de care se ÅŸtiu puÅ£ine când e vorba de scenarii valoroase, regizori competenÅ£i ÅŸi, mai ales, de finanţări suficiente. Cred că ar fi cazul să scăpăm de ideea că ÅŸcoala e aia cu exerciÅ£iile, după care te alegi cu diplomă ca să-i dai bice cu capodoperele… Ei bine, că nu-i aÅŸa au arătat-o studenÅ£ii, care chiar au avut cu ce se lăuda.

Mult umor ÅŸi multă precizie na­ra­ti­vă am găsit la Radu + Ana, scurtmetraj în regia lui Paul Negoescu, despre cât de ghinionist poate fi cineva cu nume ju­mate de băiat, jumate de fată: Radu Ana. E povestea unui tânăr, spusă printr-o puzderie de flashback-uri în alb-negru, de mare concentrare a comicului de situaÅ£ii, toate legate într-o acÅ£iune care o ia la galop ÅŸi care, dacă te Å£ii bine, te satură de râs. Ce mai, a fost una din surprizele bune, cel puÅ£in pentru mine, fiindcă am descoperit că, în materie de scenarii alerte, „pot” ÅŸi ai noÅŸtri.

Cu totul altfel am râs la Valuri, filmul lui Adrian Sitaru despre ce păţesc străinii când ajung pe plajele noastre, pe mâinile românilor. De fapt am râs cu juma’ de gură, pentru că, în numai câteva minute, filmul te trece de la haz la tăcere tristă, printr-o foarte rafinată seducÅ£ie a dramaticului. Povestea începe comic – cu scene care ironizează firea fiÅ£oasă, irascibilă a românilor, chiar ÅŸi când sunt în vacanţă. Pentru ca să se termine grav, chiar înduioşător – cu o scenă de closer care îmbracă povestea într-un mesaj cât se poate de uman. Un amestec fin de comedie ÅŸi dramă, jucat ireproÅŸabil.

Şi mai sobru a fost Interior, scară de bloc, în regia tânărului Ciprian Alexandrescu. E povestea unei scări de bloc, în care tocmai a fost găsit un cadavru. În jurul lui se strâng vecini curioşi, cu mâna la gură, bârfind, făcând pe ocupaţii când vine vorba de pus mâna pentru rezolvarea problemei. Aşa că acţiunea se umflă ca o cocă putredă, cu clişee şi prejudecăţi autohtone, cât încape; lovind în lumea rece a milioanelor de locatari de la oraş. De remarcat coerenţa cu care e condusă acţiunea, într-un mediu îngust, sec, trepidant, cum poate doar în Moartea Domnului Lăzărescu mai vezi.

Scurtmetrajul Alexandra (regizat de Radu Jude) a potolit ÅŸi mai mult hazul din sală, aducând în schimb mult suflu de dramă: un scenariu despre loviturile sub centură pe care încă ÅŸi le mai aruncă doi foÅŸti soÅ£i, proaspăt divorÅ£aÅ£i. Unde mai pui că, la mijloc, se află fetiÅ£a, care îmblânzeÅŸte această poveste acidă despre răutate ÅŸi nervi, filmată cu camera în mână, în genul reality-show-urilor TV care „încing ecranul” de tensiune. Cam asta a făcut ÅŸi Radu Jude, îmbogăţind cadrele cu amănunte scenografice care susÅ£in autenticitatea încrâncenării dialogurilor.

Altele au fost Nigredo (r. Mihai Chirilă) ÅŸi Filmele mele nefăcute (Eva Pervolovici) ÅŸi s-au lăsat cu aplauze confuze, exact cum se întâmplă de obicei după bombe neexplodate. Pentru că exact asta au fost cele două scurtmetraje. Nigredo a venit cu un joc vizual, în alb-negru puternic, în care un tip îşi acoperă corpul într-o pastă neagră, după care îşi scrie pe frunte „cum vrei”. Atât. Totul se întâmplă în baie, unde acest videoclip sec despre nonconformism (artistic, în primul rând, uman, în cel de-al doilea) face o figură modestă în zona scurtmetrajelor alternative. Cât despre Filmele mele nevăzute, m-aÅŸ fi lipsit de inflaÅ£ia de ciudăţenii suprarealiste care umpleau ecranul, filmul fiind mai degrabă un colaj (hieroglific) de soluÅ£ii teatrale, decât unul (justificat) de soluÅ£ii filmice.

Dintre toate, însă, de departe cel mai aplaudat a fost Fatza galbenă care râde. ÃŽnadins l-am amânat până acum, fiind, de fapt, ceea ce aÅŸteptam foarte mulÅ£i de la cinema-ul românesc: umor spumos, poveste convingătoare, mesaj unitar. Vorbim, deci, de o reuÅŸită-model în plan narativ, scenariul – scris de Doru Lupeanu, câştigător al concursului de scenarii HBO-TIFF 2007 ÅŸi publicat de Editura LiterNet – fiind, pur ÅŸi simplu, un deliciu comic: doi părinÅ£i se zbat nevoie mare să folosească messenger-ul pentru a vorbi cu fiul lor din străinătate… Dar n-ai văzut aÅŸa ceva: le tremură degetele pe mouse, se încurcă în comenzi, se împiedică în cabluri, fac gafe care de care mai simpatice, într-o comedie irezistibilă a folosirii duÅŸmanului cu butoane – tastatura. Tot acest turnir zăpăcitor de autenticitate, turnată în replici pur-sânge româneÅŸti (oricât de universală ar fi problema mess-ului) e jucat de savuroÅŸii, de îndrăgiÅ£ii, de inepuizabilii LuminiÅ£a Gheorghiu ÅŸi Teodor Corban, deja veterani într-ale apariÅ£iilor la TIFF. Să nu uităm că proiecÅ£ia a deschis prima zi a festivalului, colorând restul zilelor în tonuri sprintene de comedie, cum bine îi ÅŸade unei sărbători ca aceea de la Cluj.

Cam atâta despre prima rundă a scurtmetrajelor româneÅŸti, pe care am fost tare norocos să o prind tocmai la ultima ei proiecÅ£ie. Sigur, unii au strâmbat din nas la fiecare dintre ele, nemulÅ£umiÅ£i de aÅŸa-zisa paradă de autenticitate, cu care se laudă cinematografia noastră recentă. AlÅ£ii, însă, au aplaudat, mulÅ£umiÅ£i că filmul românesc a intrat pe făgaÅŸul normal al spunerii de poveste cu minimum de efort vizual. Ceea ce – dacă suntem cinstiÅ£i ÅŸi recunoaÅŸtem că suntem sătui de eseuri metaforice – e, în sfârÅŸit, o schimbare în bine a mentalităţii de cineast, dornic să aibă o legătură mai vie cu publicul decât cu îngălbenitele lui dicÅ£ionare de simboluri…