Dacă lumea e nesănătoasă, schizo-paranoidă – dar veselă, nu-i aşa? – de unde pretenţia asta vanitoasă, cum că noi am fi mai sănătoşi?

Aceasta nu e o pipă,… nici acesta un ManInFest tematic. Dar ManInFest-ul ar putea fi… o pipă… Cum, la rîndul ei, Pipa lui Magritte, care nu e o pipă, ci imaginea ei în ulei, poate fi… citită, în sensul cel mai literal cu putinţă. Hai, că uite-aşa intră omul în ceaţă.
Relaţia dintre schizofrenie şi teatru e mai greu exploatabilă decît cea dintre paranoia şi teatru. Ca atare, cum bine se ştie, personajul emblematic al teatrului e Oedip, cel puţin pentru secolele recente; concurat în veacul trecut, fără nici o şansă (tocmai pentru că s-a născut Hitchcock, care s-a plictisit repede de Anglia, preferînd să-l popularizeze cinematografic, în America, pe unchiuleţul Freud) de Norman Bates, eroul absolut al cinematografului secolului XX.
„Mama, eu cînd mă fac mare vreau să mă fac Norman Bates”, e de presupus că ţipau extaziaţi băieţeii Truffaut, Herzog, Scott, Lynch, Fincher, ieşind de la cinema cu burta plină de popcorn sau sărind pe canapeaua din living-room, pe vremea cînd televiziunile din lumea întreagă încă nu omogenizaseră grilele cu buline colorate. (Polanski şi Forman nu, ei nu aveau popcorn în burtă şi nici coca cola, că trăiau în lagărul socialist cînd erau la şcoala primară. Ei nu aveau voie să se facă Norman Bates, puteau doar să viseze asta în secret, cu capul sub plapumă, imaginînd vreo Catherine Deneuve înghiţită de rechini uriaşi, în timp ce Mozart îi transforma imnul inept al lui Salieri într-o arie de Cherubin. Hai, gata, mai departe nu vă mai povestesc, perverşilor!). Irvine Welsh, Sarah Kane, Naomi Watts, the Coen Brothers, Asia Argento şi Tarantino, un deceniu-două mai la grădiniţă, aveau să înveţe chestia cu perdeaua de plastic din faţa duşului abia în nopţile lor de nesomn: fiindcă părinţii lor nu erau cuminţi şi nu-şi supravegheau cu conştiinciozitate copiii. Care o tuleau în sufragerie încă de pe la patru ani, nu să joace imbecilele alea de Nintendo, cum credeau cei mari, ci ca să dea pe Cartoon Network, în varianta somnambulică de TCM: pe vremea aia, fostul soţ al lui Jane Fonda, marea inventatoare a cluburilor de aerobic, stimatul domn Turner, dăduse deja lovitura sa de multimiliardar achiziţionînd filmele finanţate de americani din bani publici. Cinematecă, frate!
În orice caz, Oedip (cu varianta sa conjunctural femini/nă/stă, Medeea, cea mai rescrisă dintre eroinele tragediei greceşti în secolul deja apus) şi Norman Bates bat şi azi toate recordurile în ce priveşte eroii ficţionali, stau lejer pe buza mitului şi joacă popice cu ceilalţi dezaxaţi, cei care au trăit cu adevărat, eroii documentarelor: Hitler, Stalin, Pol Pot, Mao etc. Presupoziţia noastră e că meciul e, deocamdată, la scor nul. Dorinţa noastră secretă e să învingă ficţionalii, dar cine ştie? Nu e totdeauna cum propune omul.
Deci, actualitatea teatrală & cinematografică a acestui număr are şi o dimensiune programatică, şi una memorială. Cea programatică e legată de schizofrenia-paranoidă vremurilor noastre; cea memorială tot de ea. Depinde din ce cap al sforii vrem să apucăm aventura. Nu e dedublarea personalităţii una dintre provocările cele mai consecvente şi cele mai… fertile ale vremii pe care o trăim? Ba da, suntem siguri că veţi fi de acord. Pînă şi colectivităţile au tulburări de personalitate, ca să nu mai vorbim de cele de comportament. Adesea, una spun şi alta fumează. De exemplu, în mod tămăduitor, nu mai fumează… Ele, colectivităţile, nu indivizii, ce-aţi înţeles?! A trage o line şi a fuma sunt două lucruri complet diferite. Tutunul ucide! Cocaina nu, sau, mă rog, vezi şi mata cum stai cu dozajul. Mută pe coca cola, care face doar pete pe linoleu, de neşters, nu şi găuri în stomac.
Vai, uitasem ce voiam să vă spun. Ceva foarte important. Norman Bates, nefericitul asasin care-şi conservase mama la subsol, împăia păsări. Alt mitem delicios. Nicu C. şi Adi N., contemporani ai noştri, nu se murdăreau-murdăresc direct: dădeau/dau ursul la împăiat. Cînd nu pun automatul pe mistreţii din ţarc, în transfer simbolic cauzat de absenţa legală a „pliznoţilor” (Ştiţi bancul, cel cu trei vînători întorşi de la un safari… Cu animalele alea mici şi negre… Aşa, vedeţi?!)
Teatru, film, televiziune, ba şi cărţi, despre tulburările de personalitate individuale şi de grup, ale noastre, de-aici, din lumea asta, că tot intrăm în… „Eurooopa”, francofoni, anglofoni, germanofoni, cu sau fără acord între Subiecţi şi Predicate (asta, mă jur, e o poantă Zizek-iană sui generis, vezi şi eseul din corpul revistei). Dacă lumea e nesănătoasă, schizo-paranoidă – dar veselă, nu-i aşa? – de unde pretenţia asta vanitoasă, cum că noi am fi mai sănătoşi? Hai noroc şi să intrăm cu bine-n rîndul lumii.