Se spune că imensa valoare a lui Shakespeare stă în universalitatea lui, în faptul că, indiferent de epocă, problemele dezbătute în piesele sale rămân nu doar valabile ci, mai mult, cruciale. Problema apare atunci când mijloacele de expresie devin repetitive, când nu numai că e adus în contemporaneitate, dar e resuscitat în cele mai variate moduri, întors pe toate părţile şi stors de toate semnificaţiile, încât nu pare să mai rămână ceva de exploatat pentru alte, viitoare, abordări. Noua montare a lui Richard al 3-lea demonstrează că, în ciuda repetiţiilor inevitabile, bardul englez are întotdeauna încă ceva de spus, chiar dacă prin refolosirea şi suprapunerea unor conotaţii şi mijloace deja uzate.

Spectacolul începe cu o scenă non-verbală, în care o blondă într-o costumaţie sumară, din piele neagră, execută un dans lasciv cu o coroană, în timp ce Richard, imitând un câine, salivează în jurul ei. Acest prolog comico-explicativ aduce cu sine, în ceea ce îl priveşte pe spectator, presentimentul (dar mai ales în speranţa) unei parodii. Se poate spune că parodie şi iese în final, cu tot arsenalul de clişee – împuşcături, proiecţii video, convorbiri la celular şi dintr-o cabină telefonică, sau simulare de talkshow televizat (cu ocazia căruia, pe post de reclamă, apare o prezentare a Teatrului Maghiar din Cluj-Napoca). Persistă, totuşi, o uşoară confuzie: se urmăreşte parodierea textului, a societăţii expuse pe scenă, ori poate a amândurora? Ar mai fi întrebarea dacă spectacolul se vrea sau nu o parodie, dar aceasta nu-şi are locul, având în vedere că numai în această cheie poate sta în picioare intenţie,  în ciuda faptului că totul e oarecum reciclat.

Tema principală din Richard al 3-lea este – ştim bine – lupta pentru putere, ascensiunea pe scara socială a unui individ serios dezavantajat fizic, dar cu o voinţă de fier şi de o imoralitate fără cusur. Regizorul Tompa Gabor decide că cel mai potrivit mediu pentru a ilustra această idee este acela al mafiei care conduce, din umbră, lumea, şi ale cărei ecouri răzbat, uneori, în conştiinţa publică, prin intermediul mass-media. Un alt mediu sugerat este acela subacvatic, pentru că decorul de un albastru-marin, proiecţiile cu valuri şi costumele roşii, negre şi roz-somon fac trimitere la o lume de peşti viu coloraţi: care, de asemenea, se mănâncă între ei, numai că la propriu. Scena aduce, în acelaşi timp, cu laboratorul unui doctor Frankenstein, datorită mulajelor groteşti după corpuri umane, expuse în vitrine de sticlă, ca nişte eşecuri ale unor experimente perverse. Acestora li se alătură capetele celor ucişi, alte simboluri ale neputintei de a supravieţui.

În cazul lui Richard, nu se creează, ca în acela al celebrului doctor, un om monstruos din resturi, ci un rege monstruos dintr-un om „nereuşit”. Bogdan Zsolt reuşeşte să redea cu succes senzaţia de semi-eşec biologic, de perversitate slugarnică şi răutate, cu bruşte oscilaţii între linguşire şi accese violente, amintind (şi prin trimiterile directe la un câine) de personajul umanoido-canin din Inimă de câine al lui Bulgakov. În combinaţie cu neputinţa sa fizică, se ajunge la un efect respingător, amplificat şi de coregrafia care îl obligă să se mişte parcă nefiresc de mult, într-o încercare comică de a respecta regula de acoperire a întregului spaţiu scenic. Richard şchioapătă, deloc discret, dintr-o parte în alta, ajutat de două cârje, în contrast cu celelalte personaje care, prin comparaţie, par mai mult statice, dând uneori impresia că nu sunt decât elemente din decor.

Tot coregrafia, completată cu o costumaţie sumară, cu poşete stridente, bijuterii sclipitoare şi, eventual, ochelari de soare, joacă un rol important în conturarea personajelor feminine. Coborâte, parcă, de pe podiumul unei prezentări de modă, ele exagerează mersul, oricum nefiresc, al fotomodelelor, ca pentru a-şi sugera superficialitatea şi rolul mai mult decorativ.

Dincolo de toate semnificaţiile, spectacolul pierde pariul de a-l face pe Shakespeare nu atât „contemporanul nostru”, cât unul interactiv: pentru că, în ciuda tuturor mulţimii de trucuri folosite, Richard al 3-lea plictiseşte în prima parte şi enervează în a doua.

Richard al 3-lea, după William Shakespeare, Regia: Tompa Gabor, Dramaturgia: Visky Andras, Scenografia: Carmencita Brojboiu, Distribuţia: Bogdan Zsolt, Bacs Miclos, Hathazi Andras, Manyoki Bence, Györgyjakab Enikő