În stilul regizorului Guy Maddin, musicalul The Saddest Music in the World (în româneste, “Cea mai tristă muzică din lume”) imită vizual stilul filmelor expresioniste ale anilor ’20-’30: alb-negru, cu înregistrarea sonoră cu ecou, expresii faciale foarte teatrale în anumite cazuri şi intonaţii vocale exacerbate; totul folosit cu umor şi stil. Cadrele blur care dau efectul “vintage” vin în contrast cu mobilitatea camerei. Stranietatea imaginilor este sporită şi prin inserarea unor succesiuni de cadre la viteză mare – trimiţând la filmele de începuturi, cu mişcări sacadate, rapide – şi a câtorva secvenţe color, ca “experimente” ale originarului procedeu tehnicolor.

În perioada marii crize (1933), Lady Helen Port-Huntley (Isabella Rossellini), o baroană a industriei berii din Winnipeg (Canada), anunţă competiţia pentru cea mai tristă muzică din lume: ca semn de recunoaştinţă în vederea numirii oraşului Winnipeg drept “capitală mondială a tristeţii”, Vocea din difuzor cheamă oamenii de pe întreg mapamondul să se lupte prin muzică pentru suma de 25.000$. De fapt, prin această manevră, baroneasa intenţionează să-şi crească vânzările la bere, bazându-se pe faptul că ţările mici afectate de criză consumă cel mai mult alcool.

Odată cu “intrarea trenului în gară” (citatul nu e tocmai evident), în oraş se adună formaţii din întreaga lume: de la pigmeii zani, la cântăreţii din cimpoi scoţieni; ascultăm melodii tradiţionale diversificate, lamentouri întrerupte brutal de goarna juriului constituit, bineînţles, doar din prospera femeie de afaceri. Trupele se luptă până la epuizare, iar învingătorii fiecărei runde se scaldă într-un bazin cu bere. Comentariile sadico-ironice sunt făcute cu voci clovneşti de către doi prezentatori – maşini lipsite de personalitate de pe ale căror feţe nu piere niciodată rânjetul.

În competiţie se mai înscriu Fyodor Kent – reprezentând Canada în concurs – şi cei doi fii ai săi, reprezentând alte două ţări: Chester Kent – arogantul producător de pe Broadway – din partea SUA şi Roderick Kent – violocenlist labil, ipohondru, care poartă doliu pentru fiul său mort, nevasta dispărută şi toate victimele primului război mondial -, acesta reprezentând Serbia. Aceşti trei bărbăţi fac parte din trecutul trist al magnatei, fiind direct legaţi de accidentul în care ea şi-a pierdut picioarele.

Macabrul absurd ce aminteşte de filmele suprarealiste de la început de secol XX (în genul celor ale lui Bunűel, sau Cocteau) este tratat ironic: în timp ce Chester Kent conducea maşina în care se afla cu Lady Helen, ocupată cu un  vaşnic sex oral, bătrânul Fyodor Kent, îndrăgostit de damă, se aruncă în faţa maşinii; şoferul pierde controlul asupra volanului, iar femeia este prinsă sub maşină. Pentru a o salva, Fyodor, aflat sub influenţa alcoolului, îi taie un picior, dar nu pe cel pe care trebuie. Cuprins de remuşcări, el îşi petrece restul vieţii confecţionând proteze pentru femeia pe care o iubeşte: aşa reuşeşte să facă picioarele ideale pentru ea, din sticlă şi umplute cu bere.

Personajul melodramtic al lui Roderick Kent este o apariţie ca ruptă din pelicula “Cabinetul doctorului Caligari” al lui Wiene: figură expresivă, tulburătoare, foarte pailidă, cu trăsăturile accentuate. Bărbatul poartă tot timpul la el borcanul cu propriile lacrimi în care a conservat inima copilului; tragismul lui Roderick creşte când acesta o recunoaşte în partenera nimfomană şi amnezică a fratelui pe chiar soţia sa dispărută. Nici bătrânului nu-i merge mai bine câtă vreme îşi vede fiul “rătăcitior” din nou cu femeia pe care o iubeşte el (şi care-i poartă acuma opera din sticlă), fără ca eroina să-i arate recunoştinţă, ci, dimpotrivă, ură şi dispreţ.

Cei doi fraţi ajung să se confrunte în această competiţie: americanul – ignorant şi cu atitudine de gangster – are reprezentaţiile “kitchoase”, dar spectaculoase şi deţine de partea sa şi “simpatia” baronesei Port-Huntley; fratele său, reprezentantul Serbiei, are muzica cea mai profundă şi în felul acesta îi retrezeşte amintirile soţiei sale. Şi roata se întoarce.

Din melodiile populare una este fixată ca temă şi reluată în scene-cheie: “The Song Is You”, a compozitorului american Jerome Kern (1932); aceasta este cea mai tristă muzică din lume – melodia lui Roderick şi a soţiei lui, care şi-au pierdut copilul, melodie cântată, la final, de fratele malefic pentru ultima oară, pentru că acesta arde în flăcări odată cu clădirea.

Scenariul este jucăuş, textul este simplu şi clar, conflictul nicidecum original, dar stilul în care este tratată această poveste face toţi banii. Filmul este extrem de teatral; poate acest lucru e inevitabil odată ce se înceracă restaurarea unor forme “arhitecturale” învechite. Oricum, rezultatul este unul “frash”, un fantasy musical, cu trimiteri clar expresioniste şi presărat cu umor negru.

The Saddest Music in the World

Canada, 2003

De George Toles după scenariul original al lui Kazuo Ishiguro;

Regia: Guy Maddin;

Cu: Mark McKinney, Isabella Rossellini, Maria de Medeiros, David Fox, Ross McMillan.