Citeam pe www.imdb.com (mergeţi, vedeţi, e grozav de fain) că Requiem for a dream e „un film de categoria grea”. Dincolo de cu totul neinspirata comparaţie pugilistică, aş spune că afirmaţia e corectă – filmul este cu siguranţă de asemenea natură încât nici un alt film după el nu mai poate fi la fel. Ceea ce regizorul Darren Aronofsky arată în acest film taie o rană în tine, care apoi devine cicatrice, iar în jurul acelei cicatrici pielea devine mult mai sensibilă. Poate vă par morbid… nu prea ştiu cum să exprim altfel ce am simţit când am văzut filmul. Reacţia imediată pe care am avut-o după vizionare a fost dorinţa să-l dau mai departe, să circule, să-l vadă tot Universul, dar numai avertizat, pus în temă, apărat de o oarecare aşteptare, lux pe care eu nu l-am avut. Filmul m-a nenorocit emoţional pentru câteva zile, nu i-a mai putut urma nimic, nici un fel de input media de nici un fel. Şi apoi, încet, m-am cicatrizat şi am înţeles că a meritat fiecare secundă şi că tocmai asta e, nu trebuie nici un fel de preaviz pentru aşa ceva.

Bun, totuşi, despre ce e vorba? Filmul poate fi luat în multe feluri, fiindcă are o reţea de relaţii complexă şi vibrantă care, în ciuda complexităţii sale, e redusă la minim. Cu alte cuvinte, nu poţi scoate şi nu poţi adăuga nimic. Din punct de vedere strict narativ, filmul este povestea a patru oameni – trei tineri minunaţi şi mama unuia dintre ei – care sunt distruşi sistematic, chirurgical aproape, de droguri. Cauzele acestui fapt, echilibrul relaţiilor dintre ei, schimbările de situaţie şi atitudine fac suma unei experienţe de un realism elegant şi barbar în acelaşi timp. Pe scurt, filmul reuşeşte să atingă un grad de verosimilitate atât de rafinat încât, dacă te laşi prins, empatizarea cu personajele ajunge să te rănească pentru totdeauna.

Aş fi vrut să spun că filmul este oarecum împărţit între o parte de virtuozitate actoricească excepţională şi una de geniu regizoral şi situaţional. Într-un fel aş avea dreptate – jocul lui Ellen Burstyn în rolul Sarei Goldfarb este de o asemenea intensitate încât scenele ei nu prea au nevoie de tehnicile regizorale, patentate de Aronofsky încă de la Pi – fragmentarea în imagini a fiecărei acţiuni, combinate cu sunete smucite şi explicite, jocul cu timpul… Prezenţa ei, nebunia, anorexia, high-ul toxic şi nesfârşit, crescendo-ul cumplit, atotcuprinzător, delirant şi sfâşietor, toate le joacă magistral, ilustrând perfect ruginirea psihologică: de la mamă îngrijorată pentru fiul ei, pe care îl iubeşte nespus, la o scoică obsedată şi disfuncţională, redusă la un singur gând – apariţia la televizor, văzută într-un fel care exclude implicit prezenţa ei reală. Dorinţa ei de a fi la televizor ajunge să îi ceară existenţa ca pe un fel de sacrificiu inevitabil, iar aceste schimbări interioare le vedem clar în fiecare scenă.

Oarecum în contrast, situaţiile în care se găsesc cei trei tineri sunt mai puţin axate pe o devenire interioară, cât mai degrabă rezumă trecerea de la autosuficienţă (şi implicit libertate înduioşătoare) la o rigidizare a sinelui în raport cu realitatea. Carevasăzică, orice raport de până la un punct era o idee frumoasă, iar de la acel punct încolo devine o necesitate, o condiţie sine qua non a existenţei. Tocmai aici apare drama extraordinară – relaţiile nu se rup ci devin irelevante – iubirea dintre Harry Goldfarb (Jared Leto) şi Marion Silver ajunge din centru luminos al vieţii lor o chestiune de rezolvat, după drog. Frumuseţea radiantă, fizică şi spirituală, se erodează, toate aspectele personalităţii lor dispar încet-încet, pănă când rămâne un soi de animalism unilateral, obsedat de obţinerea drogului şi autoamăgindu-se cu câteva vise şi memorii. În cazul lui Harry, regizorul merge chiar mai departe, încât el îşi pierde o mână din pricina cangrenei provocate de ace infecte. Prietenul lui cel mai bun, Tyrone C. Love, jucat de Marlon Wayans, e aruncat în închisoare şi suferă o asemenea regresie încât ajunge în poziţie fetală, plângând după mama, într-un contrast absolut brutal cu o poziţie sexuală asemănătoare în care apărea ceva mai devreme în film, într-o scenă de o frumuseţe şi o senzualitate impecabile. La un moment dat ai sentimentul că asişti la un concurs de cruzime – Marion, jucată excepţional de Jennifer Connely, o fiinţă, cu riscul de a mă repeta, care radiază iubire şi frumuseţe în prima treime a filmului – „reuşeşte” să ia parte la orgii dezgustătoare, de o asemenea brutalitate încât creierul şi viscerele refuză să le accepte, iarăşi pentru drog.

O să ziceţi că prea ridic filmul acesta în slăvi dacă vă mai spun că nici o secundă n-am avut impresia că mi se serveşte o „morală” de fabulă. Şi totuşi, rămân la părerea mea, Aronofsky şi trupa lui de actori uimitori reuşesc să facă acest film fără nici un fel de didacticism, fără nici un deget mişcat mustrător, fără nici o fărâmă de antagonism ideatic.

Nu încetează să mă surprindă versatilitatea unui regizor care a fost în stare să treacă de la o explorare destul de sterilă şi aseptică a misticii şi a geniului în Pi la o asemenea sondare a psihicului şi a umanităţii. Vitalitatea ameţitoare, decăzută în mecanism existenţial frânt, violat, sfârmat – acesta este Requiem for a dream. Şi acum după ce aţi citit ce-am avut de spus, consideraţi-vă neavizaţi.