Ediţia a doua, revăzută şi adăugită. Viaţa lui Ştefan Iordache între aceste pagini, după ce a trebuit să ne forţăm limbajul şi să vorbim de marele actor la timpul trecut. Să forţăm şi simţirea şi privirea obişnuită cu prezenţa lui pe scena teatrului românesc. Regele scamator, Ştefan Iordache, al Ludmilei Patlanjoglu, nu e o carte uşor de citit, pentru că e densă, e supraîncărcată. Ca şi cum fiecare cuvânt stă sub semnul unei apăsări, chiar şi atunci când subiectele tratate sunt doar întâmplări amuzante din trecutul lui.

Primul capitol, Jocul cu viaţa…, conţine în primul rând povestea lui Ştefan Iordache despre sine: amintiri despre copilăria petrecută în cartierul Rahova, verile la bunici, în Calafat, tot ceea ce memoria a păstrat despre iubiri, prieteni de pahar şi nu numai, colegi, locuri, roluri. Capitolul se continuă apoi cu câteva fotografii şi cuvintele celorlalţi despre el. Părinţii, colegii, ţăranii sau lăutarii care l-au cunoscut aduc o parte din acel om pe care fiecare îl ştie diferit. Normal, pentru fiecare a fost altceva şi altcineva.

Jocul cu arta! reconstruieşte cariera creatorului de teatru Ştefan Iordache. Expresivitatea corpului, vocea şi prezenţa sa scenică sunt doar câteva elemente comentate de diverşi oameni de teatru, pentru ca apoi autoarea volumului să redea parcursul cronologic al actorului, de la primul său rol pe o scenă de teatru, în Ascensiunea lui Arturo Uni poate fi oprită( 1963), până la Ecaterina cea Mare( 2008), roluri din filme, apariţii la televiziuni, precum şi videoclipuri muzicale. Toate înscrise negru pe alb, unele geniale, muncite, câştigate, rar pierdute.

Jocul cu moartea este sintagma ce se termină cu semnul întrebării. „Mulţi oameni îşi doresc să moară în somn. Dar eu aş vrea să ştiu când mor, chiar dacă m- aş chinui. Poate mai există o şansă. Vreau să lupt cu moartea. Vreau să o văd, să o simt”. Vrea să se joace nu doar cu viaţa, cu arta, ci şi cu moartea, acel ceva bizar în el nu are linişte decât în joc. Să invidiem actorul pentru că se joacă de-a viaţa şi de-a moartea de fiecare dată când urcă pe scenă? Poate, pentru că îl transformă în creator, care îşi construieşte şi reconstruieşte destinul. Mai bine însă nu, pentru că asta încarcă excesiv, ia minţile.

Cartea abundă de elogii, de metafore, de comparaţii – pretenţioase sau nu. E rege, e nebun, e Hamlet, e  diavol sau nu… Pare mult, prea mult şi pare forţat, dar în chip ciudat, nu se putea altfel. Ştefan Iordache a trăit în felul ăsta, a iubit şi excesul, dar şi sărăcia tăcerilor şi simplitatea lucrurilor pe care le primim gratuit în viaţă. Cele mai bune, se spune…

Ludmila Patlanjoglu, Regele scamator, Ştefan Iordache, Editura Jurnalul, Curtea Veche, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, 2008