Înainte de partituri şi sunete, căutăm refugii în pagini de carte. Iată o temă din care multe scenarii au bătut monedă. Patru din ele au ajuns pe buzele tuturor.

The Hours (r. Stephen Daldry, 2003). E, poate, cea mai bogată ilustrare a evadării între litere. Trei destine, din trei epoci, se confundă sub incidenţa unui roman (Mrs Dalloway, de Virginia Woolf), a cărui poveste sufocantă bântuie fiecare situaţie din film, ca o predestinare. Astfel că, dacă la început o vedem pe Virginia scriindu-şi romanul în anii ’20, peste treizeci de ani o găsim pe Laura Brown citindu-l şi, peste alţi cincizeci de ani, pe Clarissa (alter ego al Clarissei Dalloway) împlinindu-l până în cele mai mici detalii.

Axul central îl fixează, însă, cele câteva scene din familia Laurei (Julianne Moore), din anii ’50. Abia atunci, prin fascinaţia ei pentru Mrs Dalloway şi prin lecturile obsesive de dimineaţă, prind rădăcini pulsaţiile existenţiale ce vor marca fiecare personaj din film. Cartea acţionează ca un ceas de hipnoză iar percepţiile Laurei devin din ce în ce mai bolnave; îşi părăseşte familia şi pluteşte în derivă vreme de zeci de ani. O revedem abia la final, într-un monolog epuizant despre ratare şi vină. Toate sunt legate într-un discurs cinematografic fin şi apăsător, ca o presimţire rea, care palpită de emoţie şi te înfioară pe muzica superbă a lui Philip Glass.

The Reader (r. Stephen Daldry, 2008). La numai cinci ani după succesul cu The Hours, Daldry îndrăzneşte să revină cu o viziune chiar şi mai intensă asupra refugiului în carte. Şi aici, efectele îi urmăresc pe eroi până la bătrâneţe, construind o dramă atipică despre iubire, în Germania postbelică.

E destinul lui Michael (Ralph Fiennes), un adolescent corupt de Hanna (Kate Winslet) – misterioasa femeie analfabetă, mult mai în vârstă – într-o aventură cel puţin bizară. Se văd zi de zi, se adoră, dar au o regulă: fiecare partidă de sex începe abia după ce Michael îi citeşte Hannei câte ceva din romane. De la Huck Finn şi Odiseea, la nuvelele lui Cehov, fragmentele de versuri şi proză picură stropi mari de senzualitate, ca un preludiu erotic. Hanna le trăieşte din plin iar „mila şi frica” ei sunt acolo la fiecare text, că e tragic, realist, mitologic sau burlesc…

Fascinaţia pentru litere o avea şi în lagărele din al II-lea război mondial, unde lucra ca şi gardian. I se citeau romane de către deţinuţi, ceea ce îi oferea o stare de plutire oarbă, în ciuda crimelor la care lua parte cu bună ştiinţă. Iar după ce, în sfârşit, ajunge la închisoare, tot restul vieţii şi-l petrece ascultând casetele cu lecturi audio, trimise de Michael.

Merită toată atenţia, ca unul din cele mai rafinate eseuri despre litere. Fraze întregi de film se succed cu largheţe şi cultivă fiecare valenţă a rostirii replicilor, amintindu-ne la tot pasul că avem de-a face cu o poveste amară despre cuvinte.

Atonement (r. Joe Wright, 2007). Te farmecă din start cu imaginile smulse din picturi romantice, cu detalii în rococo, cu împletirile lirice de lumini şi umbre, surprinse în încăperi sumbre sau exterioare sălbatice pe care n-ai fi crezut că le poţi vedea aşa. Toate, pentru a ne face să ne simţim exact ca în mintea micuţei Briony (Saoirse Ronan), o răsfăţată cu ambiţii scriitoriceşti. E fiica cea mică a unor englezi aristocraţi şi n-are decât un refugiu: maşina de scris, care o îmbată de vise cu ochii deschişi. Ar face orice de dragul inventării unui subiect picant, în care să se cufunde cu toată fiinţa, „cu căştile pe urechi”…

Şi face. Pe nedrept îl acuză pe Robbie – fiu de slujnică, iubitul surorii ei, Cecilia – de violarea unei fete. Tânărul e închis, apoi ajunge pe front şi moare. Astfel idila cu Cecilia se stinge pe veci, dintr-o greşeală pe care Briony nu şi-o va ierta niciodată. Nu renunţă, însă, la scris, ci pune pe hârtie varianta ideală a poveştii dintre Robbie şi Cecilia. E o poveste pe care o vedem întâmplându-se firesc până spre finalul filmului, pentru ca abia atunci să aflăm că e plăsmuire literară a ceea ce ar fi trebuit să fie. Atonement e, aşadar, un fel de eseu vizual despre negarea refugiului între litere, văzut ca otravă.

Sling Blade (r. Billy Bob Thornton, 1996). Produs, regizat şi jucat de Billy Bob Thornton, filmul – oscarizat pentru scenariu – e un exemplu perfect de „eu cu ale mele” şi se potriveşte de minune aici.

Proaspăt eliberat din spitalul psihiatric, Karl se întoarce în orăşelul de baştină şi începe o viaţă nouă. Dar, deşi lucrează şi e bun la toate, pare un retardat iar lumea îl evită. Nu şi Frank, copilul cu care se împrieteneşte pe loc şi care-l primeşte în casă. Acolo, însă, încep problemele, fiindcă Doyle, iubitul mamei lui Frank, e un ticălos sadea şi nu ezită s-o bată pe femeie, să-l urască pe copil şi să-l jignească pe Karl.

Până una-alta, Karl nu se desparte deloc de un pachet de cărţi, între care una de tâmplărie, una despre Crăciun şi o Biblie, de care zice unul şi acelaşi lucru: „n-am înţeles-o pe toată”… Ca genialul Raymond din Rain Man (cu televizorul lui la care trebuia să vadă meciul de baseball), Karl e un genul sistematic. Cărţuliile sunt tot ce are şi nu le poartă degeaba; le citeşte şi le citează. Le păstrează ca repere vitale, fiindcă se identifică cu ele: Biblia e semnul virtuţilor sale (e bun, calm, iubitor, înţelegător, generos); cartea de Crăciun devine metafora inocenţei lui native; iar cartea de tâmplărie, un simbol al căii Domnului pe care a şi început, deja, s-o urmeze. De aceea, Karl nu se teme să fie un justiţiar, atunci când îl omoară pe Doyle, aducând linişte în familie cu preţul reinternării sale în ospiciu. Unde, de altfel, îi convine de minune.