Teatrul de Nord satu Mare, Doamne, apără-mă de mine însumi!, dramatizare de Carol Erdös după Viaţa pe un peron, de Octavian Paler, Regia: Carol Erdös, Cu: Carol Erdös, Daniela Oros

Tetrul 74, Târgu-Mureş, Eden, de Eugene O’Brien, Regia: Cristian Juncu, Cu: Nicu Mihoc, Cerasela Iosifescu

Au fost prezentate în cadrul festivalului Fără frontiere de la Satu Mare, la distanţă de doar o zi, două spectacole, suficient de asemănătoare, încât să merite o paralelă. Este vorba de Doamne, apără-mă de mine însumi!, în regia lui Carol Erdös, şi Eden, regizat de Cristian Juncu. În ambele există câte două personaje, unul feminin, altul masculin, care creează povestea, prin monologuri succesive, de unde senzaţia de one man/woman show… Şi asemănările se termină aici. Ce urmează sunt două moduri diferite de a trata acelaşi gen de spectacol.

E loc comun deja faptul că orice obiect de pe scenă trebuie să aibă o funcţie clară, altfel devine zgomot, care distrage atenţia de la spectacol. Cristian Juncu, perfect conştient de acest lucru, foloseşte ca „decor” numai două scaune de bar, cu funcţionalitate triplă: una pur practică (personajele sunt aşezate tot timpul), alta de trimitere la acţiunea piesei, care se petrece, în mare parte, într-un bar şi a treia, de dinamică a spectacolului, fiecare rotire de scaun reprezentând o elipsă temporală. Semnificativă e şi poziţionarea lor în capete opuse ale sălii, cu spectatorii dispuşi între ele, de o parte şi de cealaltă, nevoiţi să-şi mute privirea de la unul la altul, ca la un meci de tenis.

Banca ce mobilează scena în montarea lui Carol Erdös are, de asemenea, o funcţie practică, dar foloseşte şi ca trimitere la un anumit spaţiu, în cazul acesta, un peron de gară. Totuşi, acest lucru îl aflăm mai degrabă din text, având în vedere că banca respectivă putea, la fel de bine, să se afle într-un parc, în faţa unui bloc, sau în sala de aşteptare de la CAS Cluj (verificat!)… Ce se mai găseşte pe scenă: două planşe cu Mersul Trenurilor, respectiv „Păstraţi curăţenia”, care, întoarse, devin un fel de Decalog auto-impus şi o tablă de şah, pe care se află numai nebunul alb şi regele negru. Metafora e atât de stridentă, încât orice interpretare devine de prisos (lupta rebelului, idealist şi inconştient, cu puterile lipsite de moralitate ale lumii vă spune ceva?). Un spectator mai coleric s-ar putea enerva, pe motiv de introducere prea adâncă a degetului în ochi. O altă problemă ar fi că, în combinaţie cu banca, şahul ne intensifică senzaţia că, de fapt, ne aflăm într-un parc.

Degetul nu e singurul lucru care afectează globul ocular al publicului, în dramatizarea după Paler. Mai este şi lumina, îndreptată aproape cu răutate către rândurile paşnice de oameni veniţi la teatru, atunci când se vrea transformarea lor în judecători ai procesului propus de actori. În Eden, lumina, aţintită tot timpul pe cele două personaje, creşte şi scade în intensitate, semnalizând, simplu şi eficient, zona către care trebuie să ne îndreptăm atenţia.

Mai rămân două elemene cruciale: textul şi jocul actoricesc, care ar trebui, în mod normal, să se slujească unul pe altul, ajutându-se reciproc să crească. Exact asta se întâmplă în spectacolul lui Juncu: jocul natural al actorilor se mulează perfect pe limbajul veridic al lui Eugene O’Brian, dezbătând, vioi şi cu umor, înstrăinarea şi plictisul într-un cuplu căsătorit, frustrările acumulate şi evadarea celor doi în ficţiune. Povestea se construieşte treptat, prin confesiunile succesive ale soţilor, din confruntarea celor două subiectivităţi conturându-se o imagine realistă a singurătăţii şi tristeţii rămase în urma unei iubiri care a fost lăsată să moară.

În Doamne, apără-mă de mine însumi!, textul, oricum greoi, încărcat de metafore, simboluri, alegorii, nu suficient de dinamic pentru scenă, suferă şi datorită interpretării solemne a lui Carol Erdös, a cărui voce, deşi impunătoare, oboseşte prin liniaritate. Semnificaţia dramatizării trece, încet, încet, în uitare, cuvintele se contopesc într-o singură şoaptă, amintind de poveştile care ni se citeau în copilărie, chiar înainte să… adormim. Când adultul din noi face un efort de voinţă ca să-şi păstreze ochii deschişi la spectacol, nu se poate spune că e vina lui, ci a celui care nu a reuşit să-i menţină interesul.

Daniela Oros, speriată şi nesigură, nu reuşeşte nicicum să schimbe ceva din efectul de muscă ţeţe al unui product teatral pretenţios, deşi, fără îndoială, pornit din intenţii cât se poate de umanist-sensibile. Problematica e, într-adevăr, profundă: victimizarea unei categorii a societăţii de către o alta, într-un perpetuum mobile hrănit constant din rândurile martorilor, mulţimea lor sufocându-l pe cel ce încearcă să se revolte. Scopul teatrului nu este, totuşi, educarea „maselor”, ci implicarea lor emoţională şi reflexivă.

În final, câteva concluzii se desprind de la sine, funcţionând ca reguli de bună-cuviinţă ale creatorilor de teatru către spectatorii lor: simplitatea nu se demodează niciodată (Brook nu e deloc prost); îngurgitarea esenţei (de idei) cu lingura dă dureri de stomac, pe cînd naturaleţea, contrar părerii comune, e foarte compatibilă cu scena.