Da, ştiu că-i un titlu bun, ştiu că atrage, dar spectacolul aşa se şi cheamă: Penthouse (Ex ossibus ultor). E scris de C.C. Buricea-Mlinarcic şi e montat în studioul Teatrului Naţional din Cluj, textul fiind unul din cele mai specifice produse de lucru ale Taberei de Dramaturgie a Cotidianului, desfăşurată anul trecut la Târgu-Jiu (1-11 august, ediţia IV).

Cadrul. Acum, pentru cine nu ştie, Dramaturgia Cotidianului e un program tânăr în lumea românească de proiecte, fiind pus la cale de unii oameni de teatru şi presă, în majoritate redactori ai MAN.In.FEST sau tineri studenţi şi masteranzi din Cluj. Ceea ce nu înseamnă că e made in Cluj, muncă patriotică în folosul universităţii. Dimpotrivă. Plimbată de la Băiuţ la Baia Mare şi Târgu-Jiu, Tabăra de Dramaturgie are tot tacâmul unui proiect psiho-sociologic: idee de lucru, echipă cât de cât constantă, muncă de teren diversă, plan de prelucrare şi prezentare a rezultatelor.

Plus de asta, Dramaturgia… a venit, an de an, cu un mod atât de rodnic de a cotrobăi în viaÅ£a cotidiană românească, încât teatrul ar trebui să fie primul care să Å£ină cont de el. Pe scurt, Dramaturgia… a avut tot timpul urechile ciulite pentru unele din cele mai noi ÅŸi încă neexplorate, nestudiate mutaÅ£ii care au loc în omul (mai ales tânăr) de azi. Ele au fost cercetate jurnalistic, eseistic ÅŸi dramaturgic, astfel că teme precum „migraÅ£ia forÅ£ei de muncă” sau „viaÅ£a comunităţii” au ajuns material bun de reportaje, comentarii, expoziÅ£ii foto, piese ÅŸi scenarii. Le găseÅŸti în suplimentele revistei MAN.In.FEST (nr. 13-16/2004, 26-28/2005, 2-3/2006, 3/2007), cu belÅŸug de lămuriri.

Anul trecut, însă, coordonatorii programului (Miruna Runcan ÅŸi C.C. Buricea-Mlinarcic) au schimbat „placa”, orientând Tabăra de Dramaturgie spre o temă pe care au numit-o GeneraÅ£ia X-Men & Women. „Numit” e mult spus. E mai mult o „găsire fluctuantă ÅŸi identificare bâlbâită” a GeneraÅ£iei X-Men, un fel de spionare îngrijorată a acestei generaÅ£ii ermetice ÅŸi ultra-complicate de „tineri din ziua de azi”, care, în linii mari, s-ar defini prin: atrofierea relaÅ£iilor ÅŸi reacÅ£iilor umane; îndepărtarea de natură ÅŸi izolarea în virtualitate; reducÅ£ia ÅŸi stereotipizarea vocabularului; îngustimea alegerilor de viaţă; confuzia identitară; ambiguizarea comunicaÅ£ională; frenezia revoluÅ£iei sexuale etc.

Textul. Cam toate astea apar în Penthouse (Ex ossibus ultor), scenariu în nouă tablouri (publicat în suplimentul de dramaturgie a revistei MAN.In.FEST, nr. 3/2007), făcându-l un produs tipic al felului în care Dramaturgia Cotidianului s-a apropiat de pulsul Generaţiei X-Men.

Dar, cum poate era de aşteptat, un text care conţine atâtea idei şi subteme nu poate să conteze atât ca poveste, cât contează ca mănunchi pestriţ de ipostaze, în cazul situaţiilor narative, şi ca licăriri tipologice, în cazul personajelor. Subiectul piesei e doar un pretext, un suport necesar, reuşind să spună cu mult mai puţin decât resturile de întâmplări, replicile întrerupte sau franjurile secundare ale acţiunilor. Adică n-are rost să-ţi aminteşti povestea, dacă uiţi amănuntele ce au justificat-o. Iar amănuntele sunt puse la bătaie pentru a ilustra, din capul locului, două antiteze care limpezesc semnificaţiile.

Una la mână, avem ciocnirea pretenÅ£iilor de trai natural, vital, cu cele de trai inert. Adică îl avem pe Doctorul Pomponiu, exponent pătimaÅŸ al nevoii de a trăi activ, brut, fără fineÅ£urile ÅŸi simplificările tehnologice ale vieÅ£ii moderne. Asta îl ÅŸi face să trăiască la mansardă, la „penthouse”, în limbaj arhitectural) Găsim la el o fascinaÅ£ie ridicolă pentru Evul Mediu, dar ÅŸi o lipsă de pricepere în a-ÅŸi ascunde adulterul cu eleva Beatrice. Nu reuÅŸeÅŸte să se impună ca model de vitalitate masculină, ba chiar scapă în cea mai neconvingătoare artificialitate. Tot aÅŸa, eleva Simina e tipul femeii active, tranÅŸante, în stare de omor pentru a demonstra, frenetic, vitalitatea feminină în sânul civilizaÅ£iei patriarhale. Deci, ex ossibus ultor, adică „din mormânt se ridică răzbunătorul”… Dar răzbunarea ei din final, prin crimă, nu face decât să acopere cu ÅŸi mai mult non-sens disperarea ÅŸi pretenÅ£iile ei de femeie-în-acÅ£iune.

ExaltaÅ£i apar ÅŸi dincolo, dar în ideea de trai steril, ferit de natură. Poate apariÅ£iile lui Cosmin – un tânăr gay, pasionat de jocurile PC – sugerează cel mai bine viaÅ£a artificială, încarcerarea în virtualitatea computerului, vulnerabilitatea în reacÅ£ii ÅŸi deruta profesională. Corina, soÅ£ia lui Pomponiu, vine din urmă ÅŸi îngroaşă această stare contagioasă de dezordine identitară. Dar o face la nivel sexual, în scena lesbi cu Beatrice, frumoasa blondă, care umple ÅŸi ea acest peisaj incult, stupid ÅŸi grăbit.

Doi la mână, piesa vine cu un contrast între real ÅŸi fals. Sunt scene întregi de agitaÅ£ie ÅŸi confuzie, graÅ£ie unor încrucişări de situaÅ£ii pe cât de dramatice, pe atât de false. Iar distanÅ£a între ce a fost ÅŸi ce se crede că a fost devine ÅŸi mai spumoasă, cu cât ţâşnesc în acÅ£iune, pe rând, tot felul de personaje de un grotesc încins la maxim, flămânde de senzaÅ£ional, care întreÅ£in o neobosită industrie a zvonului (ofiÅ£erul RăzmeriÅ£an, Reporterul Ciupea, Baba Paraschiva). PluteÅŸte, în piesă, o pâclă de prefaceri ÅŸi pretenÅ£ii (Simina, Cosmin, Beatrice sunt elevi la liceu de teatru…), care la tot pasul alunecă în ridicol; lumea umană a personajelor se reduce la tipologii schematice, alcătuind o lume stridentă ÅŸi vulgară, undeva parcă la capătul lumii, unde nu contează decât zarva, nervii, în fine spectaculosul cu orice preÅ£.

Totuşi, unele replici sunt prea încărcate de referinţe culturale şi aluzii anecdotice, care complică semnificaţia centrală a scenei. Sunt momente când oricum firava poveste se pierde în nuanţe mult prea subtile chiar şi pentru o primă lectură, nuanţe fără de care sensul de bază al situaţiei ar putea fi înţeles la fel de bine. Senzaţia e, oarecum, de construct sofisticat, deşi replicile au o curgere rapidă, autentică, de unde şi umorul divers al reacţiilor personajelor.

Åži încă ceva, despre text. Pe lângă faptul că totul e strâns într-un înveliÅŸ de parodie rapidă (comicul de nume, de limbaj), piesa vine cu o soluÅ£ie subtilă de a sugera nevoia personajelor de a recupera vitalitatea pierdută. Mai exact, replicile sunt intercalate de versuri, aÅŸa că dacă la început avem câteva puseuri de versificaÅ£ie, spre final textul e năpădit de lirism, vorbindu-se numai în versuri. E ca un virus de muzicalitate între personaje, un fel de „rinocerită” în ideea de pathos, trimiţând la lirismul eroic al personajelor de dramă istorică, „de acÅ£iune”. Ba chiar avem ÅŸi epilog, tot în vers alexandrin, ce încheie piesa exprimând, hâtru, profesiunea de credinţă a Dramaturgiei Cotidianului, care tocmai a fost probată în piesă: teatrul nu trebuie neapărat să placă; teatrul e făcut „din bucăţile” de realitate mediatizată la TV, fiind o prelucrare, prin colaj, a acestei realităţi; teatrul dă un sens vieÅ£ii cotidiene, un sens îndrăzneÅ£ pe care noi încă nu avem tăria să-l recunoaÅŸtem; teatrul e sărbătoare.

Spectacolul. ÃŽn studioul „Euphorion”, în decorul minimal în care se joacă spectacolul Penthouse, piesa are însă o altă calitate. N-o să încep să-l povestesc, căci n-are rost să spun ce se întâmplă în spectacol, câtă vreme trebuie lămurit ce se întâmplă cu spectacolul. Mai precis, să vedem ce-i lipseÅŸte spectacolului pentru a fi la fel de convingător precum textul.

ÃŽnainte de toate, spectacolul nu se abate de la strucura narativă din text, ceea ce-i asigură un tempo alert al acÅ£iunilor ÅŸi al rostirii replicilor. Avem acelaÅŸi colaj de ipostaze umane, independente unele de altele ca tonalitate, fiecare scenă fiind contrapunct pentru cea anterioară. Adică de la calmul scenei restaurantului, se saltă în verva nebună a satului unde se face investigaÅ£ia crimei sau, tot aÅŸa, de la atacurile verbale ale soÅ£ilor Pomponiu se sare în ambianÅ£a soft a camerei lui Cosmin. Contează ÅŸi muzica ce însoÅ£eÅŸte fiecare heblu (una ÅŸi aceeaÅŸi melodie pe motive medievale, prelucrată electronic, dar ÅŸi Dies Irae, compus de Peter Venczel special pentru Penthouse), având un efect bun de „ungere” a acestui discurs spectacular oricum destul de fluent.

Dar sunt prea multe secvenţe în care calitatea acestui ritm de joc e aproape anulată de o greşită abordare a ridicolului şi grotescului, în jocul actoricesc. Până una-alta, să nu uităm că vorbim de un spectacol jucat de studenţi, mai precis de studenţii în anul III de actorie ai Facultăţii de Teatru şi Televiziune din Cluj, coordonaţi de profesorii lor Diana Cosma şi Radu Teampău. Ceea ce ne obligă să înţelegem natura unor excese de interpretare sau unele probleme de dicţie.

În sfârşit. Adevărul e că nu începe bine scena, că unii actori se şi aruncă să nimerească nuanţele cele mai glăgioase ale ridicolului, făcând, din neverosimilul subtil al situaţiilor, un neverosimil neconvingător şi necontrolat al actoriei. Sigur, ideea textului e de a aduce în prim-plan o lume diformă, însă gestica şi mimica mai mult mâzgălesc decât nuanţează. E, pe alocuri, cazul actriţei Angelica Lupoianu (Paraschiva), al Dianei Turtureanu (Beatrice), al lui Sorin Sălcudean (Slujitorul) şi al lui Vladimir Marian (Trubadurul), care, în alte scene, se descurcă fără probleme sau stridenţe.

Problema începe de acolo de unde s-a hotărât ca rolurile groteÅŸti (al Reporterului, jucat de Alexandru HinÅ£u ÅŸi al Paraschivei) să fie jucate cât mai deformat (am descoperit unele foarte bune trimiteri la animaÅ£ie). Dar aici, „deformat” înseamnă mult gest imprevizibil, adică vizualitate puternică. Iar acest ostentativ „ce se vede” nu face decât să complice banalul „ce se spune”, publicul râzând mult mai mult la efectele actoriceÅŸti decât la replici. De unde ÅŸi senzaÅ£ia că povestea, sensurile ÅŸi umorul rămân undeva în urma actoriei, care trage spectacolul într-o exuberanţă obositoare. Åži tocmai fiindcă replicile sunt înÅ£elese greu ÅŸi târziu, din cauza actoriei ostentative, îndrăznesc să spun că Penthouse e, din păcate, un fel de „spectacol de a doua vizionare”. De aceea, îi lipsesc o potolire a vizualităţii în favoarea textului rostit ÅŸi o anumită aÅŸezare a interpretărilor actoriceÅŸti, fără grabă, fără căutări evidente de accente dinainte stabilite.

De reÅ£inut, în schimb, apariÅ£iile savuroase ale lui Mircea ConÅ£, în rolul unui OfiÅ£er înÅ£epat, cu miÅŸcări înfipte de marionetă horror, ca ÅŸi ale lui Ciprian Cosma, într-o interpretare pufoasă a homosexualului Cosmin. Vezi ÅŸi scenele în care Andra Nae (Corina), Vlad MureÅŸan (Pomponiu) ÅŸi Diana RoÅŸca (Simina) joacă fără ezitări, cu creÅŸteri credibile de gest ÅŸi voce, cu control autentic asupra reacÅ£iilor. E ma ales meritul muncii acestora cu dramaturgul, la repetiÅ£ii, fiindcă… aÅŸa e normal.

La cât sex ÅŸi orori se petrec în Penthouse, îmi dau seama că publicul „de elită” n-ar avea ce căuta pe acolo. Ce mai, după titlu, conÅ£inut ÅŸi estetică, ar fi un fel de „teatru de revistă porno…”. Sunt formele marginale ale teatrului, oameni buni, e vâltoarea de resturi ale lumii, resturi murdare, slabe, gălăgioase, pentru care n-aÅ£i avea răbdare decât dacă aÅ£i crede ÅŸi voi în ideea nu neapărat de dramaturgie, cât de dramă a cotidianului!

Sigur, unii ar zice că Dramaturgia Cotidianului (prin GeneraÅ£ia X-Men & Women) nu-i decât… o chestie pretenÅ£ioasă, cool, nouă. De fapt, atât de nouă, încât se fac că nu ÅŸtiu de ea; sau că ÅŸtiu ÅŸi „ei, ÅŸi?”… Nu-i de mirare; lumea în care a crescut această incomodă Dramaturgie… e lumea uitucă, împărÅ£ită, îngustă ÅŸi cu ochelari de cal a teatrului românesc. Tocmai de aceea, Dramaturgia… rămâne a echipei care a gândit-o ÅŸi scris-o, a subiecÅ£ilor care au justificat-o ÅŸi a fanilor care se regăsesc în ea. Åži care chiar au nevoie de o ediÅ£ie a V-a, fiindcă Dramaturgia Cotidianului ÅŸi-a propus să fie, pentru hopurile, denivelările, mutaÅ£iile ÅŸi mutanÅ£ii României secolului XXI, cam ceea ce e Bixtonimul pentru nasul înfundat: o cale de eliberare, care creează dependenţă.