R.T. Descrieţi-mi, vă rog, felul în care Penthouse (Ex Ossibus Ultor) are de-a face cu programul Dramaturgiei Cotidianului, în cadrul şi spiritul căruia a fost scris.

C.C.B-M: “Ce-mi pasă mie de Hecuba?”. Citatul ăsta din Shakespeare este, sau cel puÅ£in ăsta ar trebui să fie, spiritul Dramaturgiei cotidianului. ÃŽn cîtva cuvinte adecvarea subiectului dramatic la fenomenul teatral contemporan. Oh, dar întrebarea ta conÅ£ine, parÅ£ial ÅŸi răspunsul. Ca ÅŸi Ciornîi terrier în 2006, Penthouse a fost scris în perioada Taberei de dramaturgie a cotidianului, în 2007 de data asta, de la Tîrgu Jiu. Ä‚sta e cadrul, cu zici tu. ÃŽntr-un cuvînt, ideea era să lucrez “cot la cot” cu ceilalÅ£i participanÅ£i la Tabară. De ce? ÃŽn primul rînd pentru a favoriza un spirit de competiÅ£ie ÅŸi nu în ultimul rînd, mărturisesc, pentru a mă constitui într-un fel de model. Să nu uităm că Tabara are ÅŸi o coordonată didactică, ÅŸi e, la urma urmelor ÅŸi o ÅŸcoală de dramaturgie.

R.T.: Cât din această temă a Generaţiei X-Men & Women putem găsi în Penthouse?

C.C. B-M: Tu cît crezi? Eu zic că destul de mult. Tema asta, care a succedat celei încheiate în 2006 – MigraÅ£ia forÅ£ei de muncă – e, ca ÅŸi prima, atît de vastă încît mă îndoiesc că se poate epuiza într-un text de teatru. Un text care să fie exhaustiv. Depinde din ce unghi abordezi tema. Åžtii, tema asta, propusă inspirat de Miruna Runcan, e foarte riscantă. Riscantă pentru că te poÅ£i cantona foarte simplu în niÅŸte cliÅŸee care circulă în epocă. Ce să spui despre tînara generaÅ£ie? Exces de navigare pe internet, lipsa lecturilor esenÅ£iale, droguri, muzică stridentă, gadgeturi ÅŸi celelalte ingrediente. AÅŸa percepe individul mediu din generaÅ£ia mea o lume pe care nu o înÅ£elege, ba mai mult decît atît, nu vrea s-o înÅ£eleagă. Nu o înÅ£elege pentru că observaÅ£iile sale se opresc întotdeauna la suprafaţă, comoditatea îl împiedică să pătrundă în profunzimea fenomenului ÅŸi să-ÅŸi pună întrebări. Mărturisesc că după principiul că nimeni nu-ÅŸi poate sări peste umbră mă aflam în aceeaÅŸi situaÅ£ie pînă cînd am constatat că primele luni ale lui2007 au fost marcate de o serie de evenimente, scuză-mă era să zic infracÅ£iuni, comise de adolescente. Care? Au fost multe ÅŸi intens mediatizate. ÃŽn primul rînd în top s-a aflat Andreea Simona Mocanu, liceana care a plonjat goală puÅŸcă de din apartamentul doctorului Trancă… Nu-Å£i aminteÅŸti?… Sigur că da! Numele doctorului Răzvan Trancă, partenerul ei de aventură, e mult mai cunoscut…. Asta e, adulÅ£ii au mai mari ÅŸanse să devină celebri, iar ancheta judiciară nu a risipit decît în mică măsură ipoteze lansate în presă ÅŸi a favorizat conservarea unei imagini bucolice în care prevalează raportul călău-victimă. Celelalte cazuri sînt mai simple… Andreea Chiriţă de exemplu, elevă în clasa a XII-a, ca ÅŸi Andreea Mocanu, pune pe jar autorităţile e pe Valea Prahovei pentru a căuta niÅŸte iluzorii turiÅŸti suedezi rătăciÅ£i în munÅ£i. Cele trei ATV, un elicopter ÅŸi două maÅŸini de teren, cu echipajele aferente, nu au găsit nimic. Nu, nu era o farsă, ci o manevră premeditată pentru a întîrzia plata unei datorii considerabile. O manevră care a costat autorităţile 7.000 RON. Nu te-am convins?… Bine… Lista e lungă,dar mă voi mărgini să relatez fapte fără să mai dau nume… De ce? Pentru simplul fapt că “eroinele” noastre sînt minore, iar legea impune, ca ÅŸi codul deontologic de altfel, o anume discreÅ£ie cînd e vorba de minori. Eh, bine… A.B. , o elevă de 15 ani, îşi înscenează un viol ÅŸi o moarte prin înec în Olt. ÃŽnscenarea e atît de bine făcută încît poliÅ£ia arestează un suspect. ÃŽn tot acest timp 15 militari de la Inspectoratul pentru SituaÅ£ii de Urgenţă, 28 de jandarmi, 30 de poliÅ£iÅŸti ÅŸi o barcă pneumatică cu motor caută cadavrul fetei. Se punea chiar aducerea unui sonar, dar, surpriză, niÅŸte poliÅ£iÅŸti comunitari o recunosc pe “moartă” plimbîndu-se relaxată pe străzile PloieÅŸtiului. Nu ÅŸtiu care e suma pe care autorităţile au cheltuit-o pentru a căuta cadavrul tinerei A.B., dar cred că poliÅ£ia nu are misiunea de a juca în scenariile lugubre ale elevelor din România. AÅŸa… Mai departe… L. B. S., 14 ani, elevă eminentă, olimpică la religie, da-da, la religie, îşi înjunghie o colegă cu un cuÅ£it cu lama de 20 de centimetri după ce ieÅŸiseră dintr-un muzeu. Mobilul faptei rămîne neelucidat… Lista poate continua dar nu cred că avem suficient spaÅ£iu… Ei bine, din mozaicul ăsta de evenimente au rezultat două personaje: Beatrice ÅŸi Simina. Cert e că pînă nu demult astfel de fapte erau într-un fel monopolul masculinităţii. AÅŸa că am încercat să găsesc o motivaÅ£ie coerentă a acestor întîmplări. Rezultatul l-ai văzut… Eu cred că excesele pe care le comitem sînt întotdeauna rezultatul unei percepÅ£ii distorsionate, exagerate, a unui sisem ideologic plin de intenÅ£ii bune, la origini. Hybrisul, cum ziceau anticii. Aici e tot misterul. Nu-i vorba de patologic. Patologicul, dacă-l depistezi la timp, e previzibil ÅŸi cuantificabil, dar în esenţă haotic. Toate cazurile pe care Å£i le-am relatat au la bază un scenariu bine pus la punct, ceea ce semnalează un raÅ£ionament infailibil care stă la baza actului în sine. Nu, nu e vorba de patologic. Åži apoi, patologicul e treaba psihiatriei nu a teatrului.

R.T.: Are Penthouse – text ÅŸi spectacol – un public Å£intă?

C.C.B-M: Are, sigur că are. Numai că am încercat să lărgesc plaja de receptare. Åžtii, eu cred că publicul care intră într-o sală de teatru nu prea poate fi cuantificat. ConfiguraÅ£ia unui public ajuns într-o sală de teatru arată ca o hartă fizică: un maro intens, ca ÅŸi cel care marchează Himalaia ar indica locurile ocupate de un public captiv super-iniÅ£iat în teatru, un albastru intens, ca cel care marchează Groapa Marianelor, indică un public virgin, neiniÅ£iat. ÃŽntre cele două culori intense, nuanÅ£e ÅŸi, bineînÅ£eles, verdele – cîmpia, aureea mediocritas! Dacă reuÅŸim să oferim cîte ceva fiecărui eÅŸantion de public, avem toate ÅŸansele să redăm teatrului dimensiunea lui iniÅ£ială, pierdută acum, de artă populară. Populară, nu în sensul etnografic, ci cel civic.

R.T.: La un moment dat se rosteÅŸte, pe scenă, „moartea tragediei vine din moartea prozodiei”, ca ÅŸi multe alte replici cu valoare de aforism. Sunt, ele, expresia unor convingeri pe care le aveÅ£i, ca teatrolog?

C.C.B-M: Ah! „Moartea tragediei vine din moartea prozodiei”… Da… Sună într-adevăr ca un aforism. Poate chiar e. De fapt nu e decît o parafrază. O parafraza la un capitol al lucrării „Moartea tragediei” a lui George Steiner. O carte dureros de actuală pe care cultura română refuză cu tenacitate s-o asimileze. Multă lume o citează cu orgoliu bibliografic… Åžtiu eu… De la Gabriel Liiceanu în „Tragicul” la… Eh, bine, la mine în „Tragicul”… Dar foarte puÅ£ină lume se poate lăuda că a citit cu atenÅ£ie această lucrare de referinţă. Prin anii 90, pe vremea cînd Adrian Giurgea monta la Teatrul Odeon „Demonul meschin” al lui Feodor Sologub am publicat în revista „Canava Odeon” un fragment consistent ÅŸi incitant al cărÅ£ii lui Steiner în traducerea Mirunei Runcan. De atunci am încercat să public la „Moartea tragediei” la toate editurile la care m-am perindat, fără succes însă. E un proiect costisitor ÅŸi încomod poate. Dar ÅŸtii care e paradoxul? ÃŽn 1995 Editura Meridiane publică în traducere românească „Întoarcerea tragicului” a lui Jean-Marie Domenach. O traducere discutabilă… Dar, mă rog, asta e altă problemă… Unde paradoxul? Ah, e simplu. Cartea lui Domenach e o replică polemică la cartea lui Steiner! Ca atare ÅŸtim replica, respectabilă de altfel, dar habar n-avem ce vrea Steiner…

Cît din ceea ce se spune pe scenă despre teatru sînt convingerile mele?Totul! Ştii, în teatru, în dramaturgie mai ales, talentul nu poate suplini lipsa de sinceritate. Iar sterilitatea unui produs teatral vine tocmai din lipsa de sinceritate şi mai ales de convingeri. Povestea asta cu dramaturgia cotidianului e o afacere riscantă. Planează întotdeauna riscul să te cantonezi în melodramă, în telenovelă. În senzaţionalul ieftin vehiculat de sutele de tabloide ale ţării şi de OTV. Partea gravă, serioasă a textului risca să se înece în senzaţional şi vulgaritate. Teatrul realist, realist sută la sută, e vulgar. E vulgar pentru că nu poate face faţă filmului care îşi permite să fie realist pînă la ultimele consecinţe. Cînd teatrul vrea să fie realist i se văd cusăturile, măruntaiele. Era nevoie de o doză considerabilă de teatralitate. Era nevoie de clasica recuzită a teatralităţii: de mască. M-am gîndit că mască nu însemnă neapărat să-i pui un nas de clovn lui Hamlet, ori s-o pui pe Ofelia să meargă pe catalige. Versul clasic a încercat să dea gravitatea necesară şi să păstreze teatralitatea spectacolului. Versul e teatral prin definiţie, e, cum să spun, un fel de mască sonoră a limbajului nostru cotidian.

R.T.: Spectacolul se desface într-un tempo alert, cromatica scenei e diversă, actorii desfăşoară o polifonie de accente, jucând grotescul personajelor într-o tonalitate înaltă. De unde această predilecţie pentru viteză, contrapunct şi stridenţă?

C.C.B-M: PredilecÅ£ia pentru viteză?… Nu cred că asta îmi aparÅ£ine exclusiv mie… E o caracteristică a epocii. Åžtii, pe drumurile publice, în plină zi, automobilele circulă cu farurile aprinse. AÅŸa prevede legea, dar nu e un moft al legiuitorului. La viteza cu care se circulă astăzi astfel poÅ£i fi reperat la timp de partenerii de trafic ÅŸi la rîndul tău îi vezi mai bine pe ceilalÅ£i ceilalÅ£i. Pare un moft legislativ ÅŸi o stridenţă inutilă, dar nu e decît o modalitate de a amplifica percepÅ£ia. Asta ar trebui să se întîmple ÅŸi în teatru. Nu cred că e posibil să circulăm cu metroul, iar teatrul să rămînă în căruÅ£a lui cu paiaÅ£e… Grotescul ÅŸi stridenÅ£a?… Păi aÅŸa e lumea noastră. Grotescă ÅŸi stridentă. Becali ÅŸi Vanghelie nu sînt decît două exemple puternic mediatizate. Grotescul umblă liber printre noi, pe stradă, peste tot…. Refuzul de a-l vedea, refugiindu-ne în estetic, e mai riscant decît gestul de a stinge luminile de poziÅ£ie cînd rulezi cu 120 la oră pe autostradă. Noi, cei din generaÅ£ia mea, am mai trăit vremurile în care un cizmar analfabet ÅŸi bîlbîit, grotesc în esenţă ÅŸi pe seama căruia se făceau bancuri copioase, a devenit un satrap crud ÅŸi imprevizibil. Grotescul din viaţă nu poate fi distrus decît într-un singur fel. Cu grotescul pre grotesc călcînd. Iartă-mi blasfemia! Dar să nu uităm că teatrul are, mă rog, ar trebui să aibă, ÅŸi o funcÅ£ie socială…

R.T.: Aţi operat modificări în text?

C.C. B-M: Da! Altminteri ce-aÅŸ fi căutat la repetiÅ£ii? Sînt adeptul reîntoarcerii dramaturgului în teatru. Nu cred în dramaturgii care stau la biroul lor ÅŸi scriu fără să cunoască legile obiective ale teatrului. Modificări?… Sigur!… ÃŽn primul rînd am mai scris un nou monolog în versuri pentru personajul Simina. I-am simÅ£it cu toÅ£ii nevoia, ÅŸi eu, ÅŸi actorii, ÅŸi cei doi regizori. Am încălcat „regula” impusă în teatru de regizorii nu tocmai, cum să spun… duÅŸi prea des la bibliotecă. „Ce se taie din text, nu se fluieră”, spun ei. Nu cred că dacă ne ferim de insucces avem succes… Eu cred că dacă ceea ce se adaugă se aplaudă, e-n regulă… Nu?…

R.T.: Ce s-a câştigat sau ce s-a pierdut prin spectacol, în raport cu textul?

C.C. B-M: De cîştigat textul a cîştigat totul. Un text de teatru nu se împlineÅŸte decît în spectacol. Altfel e maculatură, nu literatură, cum spun unii. Eu îl cred pe Passolini care spunea că un scenariu e un text incomplet ÅŸi imperfect. Repet, scenariul nu se împlineÅŸte decît în spectacol. Sigur cu excepÅ£ia cazului în care regizorul vrea să iasă în evidenţă ÅŸi distruge din… neÅŸtiinţă structura fundamentală a textului. Ceea ce în cazul acestui spectacol nu s-a întîmplat. Diana Cozma ÅŸi Radu Teampău au fost niÅŸte parteneri de lucru impecabili. Ce-a pierdut? Păi, a pierdut “ÅŸansa” de a zace într-un raft de bibliotecă din locuinÅ£a unui regizor ori director de teatru care după ce a absolvit facultatea ÅŸi după cea epuizat bibliografia obligatorie prevăzută de curriculă n-a mai citit decît textele publicate în “Prosport” ÅŸi “Aventuri la pescuit” sau în cel mai bun caz “Hustler”. Dar monteză în mod constant Eschil, Shakespeare, Moliere ÅŸi ca o concesie făcută vremurilor moderne, Pirandello.

R.T.: Spuneţi-ne câte ceva de muzica spectacolului. Ştim că a fost compusă special de către Peter Venczel.

C.C. B-M: E poate o prejudecată a mea, dar detest spectacolele în care se foloseÅŸte muzică scrisă pentru cu totul altceva. Mărturisesc că prin trepidanÅ£ii ani 90 auzeam aproape la fiecare spectacol „Carmina burana” a lui Carl Orf. Aveai impresia că te duci să aculÅ£i Carl Orf ilustrat cu tot felul de imagini ÅŸi contrapunctat de replici haotice. AÅŸa că, de cîte ori am avut ocazia să lucrez direct la spectacole care aveau la bază textele mele, am lucrat cu un compozitor. Cu Gerge Marcu la Teatrul radiofonic, cu Adrian Borza la Cluj, la spectacolul „Penitenciar”. Acum aveam nevoie stringentă de un compozitor. Finalul impunea partea a treia a Requiemului, Dies Irae. Nu puteam, în contextul piesei, să folosim nici lucrările lui Mozart, nici pe cea a lui Verdi. Ar fi fost ridicol. Am apelat la Peter Venczel cu care am mai lucrat muzica de la „Bordel” ÅŸi „Ciornîi terrier”. A rezultat ceea ce ai auzit, o coloană sonoră de o unitate stilistică impresionantă.

R.T.: Cum aţi lucrat, ca dramaturg, cu regizorul şi cu actorii?

C.C. B-M: Bine, bine… Åži mult. Mult pentru că în condiÅ£iile date nu aveam în distribuÅ£ie actori care să aibă vîrsta personajelor. Asta impune niÅŸte eforturi deosebite atît din partea actorilor cît ÅŸi a celorlalÅ£i membri ai echipei. Dar a meritat efortul!

R.T.: V-ar fi convenit un alt spaÅ£iu de spectacole din Cluj, în schimbul studioului „Euphorion”?

C.C. B-M: Sincer, m-ar fi plăcut alt spaÅ£iu… Din păcate în Cluj nu găseÅŸti altul… Clujul e un oraÅŸ bogat, dar sărac în spaÅ£ii de joc… Piesa e scrisă de fapt pentru o scenă italiană, dar… Mă rog, la Brăila, Teatrul Maria Filotti, “Penthose” s-a jucat pe scena mare ÅŸi lucrurile au mers bine, mai bine decît ne aÅŸteptam…

R.T.: Ce reacţii credeţi că a stârnit spectacolul?

C.C. B-M: Greu de precizat… Atîta vreme cît publicul umple încă sala, aÅŸ îndrăzni să spun că bune, favorabile. Semnale din presă, atîtea căte sînt ele par revernÅ£ioase, simulînd un fel de entuziasm bine temperat. Sînt ca să zic aÅŸa, favorabile. Din păcate, aproape toată lumea evită fondul problemei. Dar nu trebuie să mă plîng. Se poate ÅŸi mai rău. Se poate tăcerea. Oricum critica de teatru din România, atîta cîtă e ea, e lipsită de o influentă reală în lumea teatrului. Åžtii foarte bine că în cadrul Galei Premiilor UNITER s-a renunÅ£at la acordarea unui premiu pentru critică teatrală. Teatrul românesc devine încet-încet o lume suficientă sieÅŸi în care jurnalistul de specialitate, ca ÅŸi publicul dealtfel, nu-ÅŸi prea mai are locul. ÃŽntr-un fel putem să spunem că Ion Caramitru a împlinit, în plină epocă democratică, visul oricărui dictator trecut sau viitor: o lume fără presă. ÃŽn asemenea condiÅ£ii nu pot supvieÅ£ui în lumea teatrului decît acea categorie de jurnaliÅŸti pe care am putea-o numi, parafrazîndu-l pe răposatul Silviu Brucan, yesmani ÅŸi sicofanÅ£i.

R.T.: Cât timp se va mai juca Penthouse?

C.C. B-M: Cîtă vreme publicul va veni să vadă spectacolul… Sper! Sau… Pînă cînd un factor din afară va interveni în destinul spectacolului… Ce vreau să spun cu asta? Cînd unul dintre spectatorii nemulÅ£umiÅ£i are ÅŸi putere de decizie, afacerea asta cu teatrul devine o aventură. Un bun prieten, dramaturgul Marcel Tohatan, azi cetăţean canadian, spunea că meseria de dramaturg e la fel de periculosă ca cea de poliÅ£ist. Cînd asiÅŸti la spectacol, după fiecare replică despre care ÅŸtii că nu se înscrie în canonul cutumelor teatrale curente simÅ£i deasupra capului sabia lui Damocles. Respiri uÅŸurat cînd publicul aplaudă. El, publicul, e singurul tău aliat. ÃŽn rest eÅŸti singur. ÃŽngrozitor de singur.

R:T.: Ce se va întâmpla cu celelalte scenarii, publicate în cadrul Dramaturgiei Cotidianului?

C.C. B-M: Asta e o întrebare la care chiar nu pot să-Å£i răspund… Pot să-Å£i povestesc proiecte, să visez… Dar nu cred că asta aÅŸtepÅ£i de la mine… Sistemul teatral românesc, mă refer la cel oficial ÅŸi generos subvenÅ£ionat de la bugetul de stat, e prea puÅ£in interesat de dramaturgia contemporană, fie ea autohtonă ori de aiurea. Să fii dramaturg în România însemnă să te găseÅŸti în postura naufragiaÅ£ilor din romanele secolului XIX… Scrii un mesaj, îl pui într-o sticlă, sigilezi bine sticla ÅŸi o arunci în ocean. Dacă ai noroc, cineva, de obicei un bătrîn lup de mare, găseÅŸte sticla cu pricina, citeÅŸte mesajul, ÅŸi eÅŸti salvat. Din păcate în lumea teatrului lucrurile nu stau chiar ca la Jules Verne. ÃŽn cei patru ani de Dramaturgia cotidianului s-au scris atîtea texte – cîteva dintre ele demne de atenÅ£ie – încît, dacă le-am pune în sticle ÅŸi le-am arunca, nu în ocean, ci în, să zicem, SomeÅŸ, precis am lua o amendă considerabilă de la Garda de Mediu. DeÅŸi sînt publicate toate în Man_in_Fest ÅŸi, deci, accesibile oamenilor de teatru ele rămîn acolo, între patru coperÅ£i. Dar nu trebuie să ne mirăm. De exemplu, la Gala Premiilor UNITER există ÅŸi o secÅ£iune pentru dramaturgi – Piesa anului. Da? Da! De fapt e un concurs de texte care uneori sînt montate, alteori nu. AÅŸa s-a întîmplat, de exemplu, cu “Tara mea” a lui Radu Macrinici. Dramaturgul s-a ales cu premiul ÅŸi cu un nou volum de teatru. La Gală nu se respectă principiul simetriei. Da, pentru că un regizor nu e premiat pentru un caiet de regie, pentru un proiect adică, ci pentru un spectacol. Cred că ÅŸi dramaturgul ar trebui premiat pentru un text pus în scenă. Ar fi existat anual cîteva texte de premiat, chiar dacă sînt puÅ£ine în ansamblu. Soarta celorlate texte? Da, eu am avut noroc, sticla mea cu mesaj a ajuns la Diana Cozma ÅŸi Radu Teampău care s-au înhămat la această aventură. Restul textelor? Facem ce putem. ProducÅ£ia unui spectacol de teatru înseamnă bani. Bani pe care nu-i avem. Sper că nu-i avem încă. Deocamdată, adică. Ce facem? Am organizat cîteva spectacole lectură în Cluj, dar nu numai. “Balul pensionarei” al lui Mihai Gădălean, de exemplu, a fost prezentat la Odeonul din BucureÅŸti tot într-un spectacol lectură. Chestia asta cu spectacolele lectură e o capacană perfidă. Te umple de speranÅ£e ÅŸi apoi de disperare. Să-Å£i povestesc ceva. Printre spectacolele lectură pe care le-am oraganizat a fost “Ciornîi terrier”, piesa mea, la Teatrul Elvira Godeanu la Tîrgu Jiu. Era un spectacol-lectură mai complex, cu miÅŸcare, lumini, coloana sonoră, muzica lui Peter Venczel, recuzită, tot tacîmul. Era de fapt o schiţă de spectacol. Era un spectacol-lectură doar pentru că actorii mai foloseau încă textele în mînă. ÃŽn două-trei săptămîni de repetiÅ£ii ar fi fost un spectacol adevărat. Publicul a reacÅ£ionat favorabil, deÅŸi aflasem că în urbe nu mai avusese loc niciodată un spectacol-lectură. După final – discuÅ£ii, aÅŸa cum se obiÅŸnuieÅŸte. La un moment dat unul din factorii responsabili ai teatrului a întrebat publicul, în majoritate tînar: doriÅ£i ca acest spectacol să intre în repertoriul teatrului? A urmat un “da” unanim. Victorie, mi-am zis…. Se împlinesc aproape doi ani de atunci. ÃŽntre timp piesa îmbătrîneÅŸte ca orice organism viu, contextul se schimbă… Am aflat întîmplător că, acum, acolo se joacă Cehov… Asta e… Åži totuÅŸi… Ce-mi pasă mie de Hecuba?