Dar cum? Nici un moştenitor de tron nu vrea să răzbune uciderea tatălui de către unchiul, devenit, prin căsătorie cu văduva victimei, tatăl vitreg al sus-numitului moştenitor? Nici măcar o crimă mititică, un incest, un spital de nebuni, un palat… nimic? Nu pleacă nimeni la Moscova? Nimic grandios, epopeic, patologic, demn de a susţine majuscula dătătoare de greutate din cuvântul cel sfânt (adică, nu numai mort, ci şi mumificat): Teatru. Dar cât de vulgar, să propui o problematică actuală, câtă mojicie, să montezi un dramaturg care n-a murit acum cel puţin un secol, cât tupeu blasfemic să încerci să fii profund fără a-ţi tăvăli discursul prin neologisme/arhaisme (după caz), să fii liric fără să vorbeşti în versuri, să desacralizezi spaţiul scenei printr-un spectacol pe care să-l înţeleagă şi spectatorul fără doctorat în filosofie!…

Cam asemenea dovezi de proastă creştere teatrală ne-a oferit Demoni, de Lars Norén, în regia lui Ovidiu Caiţa. Povestea pare simplă – el şi ea, căsătoriţi, închişi între pereţii propriului apartament, se „distrează” torturându-şi reciproc nervii. Salvarea (sau mai degrabă doar distragerea atenţiei) pare să fie aşteptată din afară – lucru care explică disperarea personajului Ramonei Dumitrean când află de amânarea venirii cumnatului ei. Alternativa e invitarea unui cuplu vecin care, în ciuda aparenţei de familie fericită, se zbate în propriul infern conjugal, din ce în ce mai evident pe măsură ce trece seara. În ciuda faptului că nimeni nu e fericit, nimeni nu reuşeşte să plece, deşi se fac câteva încercări de schimbare a partenerilor.

Dacă, într-adevăr, numai un pas desparte dragostea de ură, atunci personajele din Demoni nu fac altceva decât să-şi mute constant greutatea de pe un picior pe altul, să se iubească urându-se, să-şi cerşească violent afecţiunea şi atenţia. Cele două cupluri sunt opuse doar la suprafaţă: unul are doi copii, celălalt e infertil, unul mimează iubirea, celălalt ura, unul îşi exteriorizează excesiv frustrările, celălalt şi le interiorizează. De fapt, drama lor este comună, identică, la fel ca şi apartamentele lor, unde numai stilul mobilei diferă. Flăcările printre care se învârt demonii umani nu sunt altceva decât decorul obişnuit al unui apartament tipic: patul, dulapul, frigiderul, banalitatea monstruoasă, pragmatismul sec şi mecanic al acumulării de obiecte, somnabulismul raţiunii care, chiar mai mult decât simplul ei somn, naşte monştri. Când, la un moment dat, peretele din faţă coboară, închizând complet spaţiul, iar vocile se estompează, senzaţia e aceea familiară de voyeurism inocent, ca atunci când surprinzi pe fereastră o scenă intimă a unor necunoscuţi. Atunci devine înfiorător de clar, dacă mai era nevoie, că aceeaşi poveste se consumă lângă noi, de nenumărate ori, cu multiple variaţii, dar în esenţă identică.

Construit pe contraste, spectacolul oferă o alternativă la universul angoasant delimitat de pereţi: o fâşie de nisip, o plajă pe care se joacă şi se iubesc doi copii (comportamental copii). Libertatea lor nu e îngrădită de nimic, nici măcar de decor – intră şi ies de pe scenă, se plimbă prin „apartament”, ca două fantome ale unui trecut uitat, ale unei inocenţe imposibil de recuperat.

Finalul nu oferă soluţii, nimic nu s-a modificat în status quo, ceea ce rămâne fiind doar înţelegerea inutilităţii de evadare, a faptului că exorcizarea nu se poate realiza de nimeni venit din afară, fie oameni ori puteri divine: mântuirea nu poate veni decât din interior.

Dacă i se poate reproşa ceva spectacolului, acesta este faptul că ritmul alert iniţial cade spre final, scade dinamica acţiunii, riscând să piardă atenţia publicului. Sfârşitul, care vine, totuşi, la timp, nu reuşeşte să şteargă impresia că ar fi putut să iasă prost. Rămâne, însă, doar o teamă de ceva ce nu se va produce.