Ea Pescuit sportiv e, înainte de toate, filmul Mariei Dinulescu. Sigur, aţi văzut-o cu toţii, acum cîţiva ani, în California Dreamin’ al regretatului Cristian Nemescu, dar acela n-a fost un film (sau, cel puţin, un rol) care s-o pună în valoare la fel cum o face personajul Ana/Violeta, prostituata care se insinuează în cuplul (ne)fericit din pelicula lui Adrian Sitaru. Unii ar spune că nu e neapărat meritul ei, că rolul e atît de bine scris încît ar pune în valoare pe oricine ar intra în el. E drept, e un personaj parcă desprins din neorealismul italian, demn de Giulietta Massina ori de Sophia Loren. Dar tocmai asta e chestia: e nevoie de o Massina sau de o Loren (La Loren...) ca să facă personajul memorabil. Tot aşa, e nevoie de Maria Dinulescu s-o creeze pe cameleonica şi misterioasa eroină, dar şi de o astfel de eroină pentru a o scoate ...

Un învins al Oscarurilor, Frost/Nixon eludează contextul politic Watergate şi se concentrează pe interviurile propriu-zise şi pe impactul lor pentru cei doi protagonişti. Poate de aici distanţa faţă de film, care nu încearcă să facă o figură frumoasă (a se citi spectaculoasă), ci să facă dreptate ambelor părţi implicate, într-un mod reţinut şi corect. Dacă Larry Frost, o vedetă de televiziune specializată pe entertainment, vedea în interviuri posibilitatea de a se relansa în carieră şi de a da lovitura cu un subiect succulent, ex-preşedintele spera într-o reabilitare post factum în ochii naţiunii americane şi, eventual, într-o relansare a carierei politice. Ambele motivaţii apar în film, ‘fiecare are dreptatea lui’, de unde şi imparţialitatea demersului. Mai mult decât o chestiune de interes public, interviurile devin şansa (re)afirmării, şi se transformă într-o confruntare din care poate ieşi un unic învingător. Pregătirea în sine a evenimentului denotă miza jocului : Larry Frost riscă enorm financiar, ...

Testamentul elogiatului regizor/coregraf Bob Fosse injectează în vena autobiografiei doze felliniene de fantasmagorie, à la 8½. Ultra-uzitata, şi de-altfel consistenta, comparaţie bate în retragere odată cu deplasarea peliculei All That Jazz în dimensiunea exclusivă a sunetului. Shot după shot Ilustraţie academică vie a termenului de workaholic, Joe Gideon (Roy Scheider) orchestrează selecţia de dansatori şi coregrafia unui spectacol de Broadway, post-producţia tipic hollywodiană, adică depăşită de termene, a unui material despre stand-up comedy şi conducerea unui teatru. Ritmul ameţitor al scenei se distilează în spatele cortinei, unde propriul spectacol scapă din frâie. Porţii halucinante de Vivaldi, medicamente, ţigări şi sex racordează propria viaţă la un sistem în degradare. Prăbuşirea în spirală atinge permanent aceeaşi raţie de halucinogene, pe măsură ce coboară tot mai adânc spre inevitabilul final: masa de operaţie. Flirtul permanent cu şarmantului înger al morţii Angelique (Jessica Lange) dezbracă de costum şi sclipici existenţa lui Joe, pentru ca în ...

Nominalizat la Oscar pentru film străin, Revanche este combinaţia perfectă între o poveste puternică, cu nuanţe parabolice, interpretări lo-fi ale unor actori necunoscuţi, o cinematografie precisă, directă, dezgolită de ornamente, preocupată să compună cât mai corect cadrul în care se desfăşoară evenimentele, fără demonstraţii de virtuozitate. Firul narativ îl urmăreşte pe Alex, fost deţinut, care plănuieşte jefuirea unei bănci din minusculul orăşel provincial din Austria în care locuieşte, pentru a putea să-şi salveze prietena, ucraineanca Tamara, de la prostituţie. Evident, ceva nu merge conform planului, şi Tamara este împuşcată de un poliţist zelos, aflat din întâmplare în apropierea locului crimei, care încearcă să oprească maşina celor doi, şi moare. Alex se retrage la ferma bunicului său, care se învecinează cu casa cuplului Robert (poliţistul responsabil de moartea Tamarei) – Susanne, soţia sa casnică . Contrastul dintre statura impozantă a protagonistului şi his wild ways (sălbaticul care respinge orice tentativă de comunicare sau ...

Înainte de partituri şi sunete, căutăm refugii în pagini de carte. Iată o temă din care multe scenarii au bătut monedă. Patru din ele au ajuns pe buzele tuturor. The Hours (r. Stephen Daldry, 2003). E, poate, cea mai bogată ilustrare a evadării între litere. Trei destine, din trei epoci, se confundă sub incidenţa unui roman (Mrs Dalloway, de Virginia Woolf), a cărui poveste sufocantă bântuie fiecare situaţie din film, ca o predestinare. Astfel că, dacă la început o vedem pe Virginia scriindu-şi romanul în anii ’20, peste treizeci de ani o găsim pe Laura Brown citindu-l şi, peste alţi cincizeci de ani, pe Clarissa (alter ego al Clarissei Dalloway) împlinindu-l până în cele mai mici detalii. Axul central îl fixează, însă, cele câteva scene din familia Laurei (Julianne Moore), din anii ’50. Abia atunci, prin fascinaţia ei pentru Mrs Dalloway şi prin lecturile obsesive de dimineaţă, prind rădăcini pulsaţiile existenţiale ce ...

Se întâmplă în vremurile noastre. E  realitatea care ne înspăimântă. Ştiri despre criză, conflicte de interese, bani spălaţi,  politicieni corupţi, jocuri de noroc regizate, bărbaţi care îşi ucid nevestele, fetiţe violate şi maltratate şi multe alte cruzimi, una mai „ingenioasă” ca cealaltă. Nu e mai uşor să accepţi, ţinând cont de circumstanţe, să intri în lumea unui film al cărei erou, un puşti indian de mahala, reuşeşte să câştige potul cel mare şi să-şi împlinească la final marea dragoste? Poate sună banal, dar sunt unele filme care te prind de la început şi nu-ţi mai dau drumul până când nu răsufli uşurat că el şi ea au rămas împreună şi cu un sac de bani în spate. Nu încerc să minimalizez povestea lui Slumdog Millionaire, ci doar să punctez că, privind din perspectiva psiho-socială alui 2009, pelicula funcţionează ca tratament pentru timpuri tulburi. Cred că ăsta e marele său avantaj, apariţia ...

„Slumdog Millionaire” e fascinant prin structura sa, perfect lucrată, atît la nivel „macro” (cu cele trei paliere temporale pe care se spune povestea), cît şi la nivelul „lucrăturii din ac” (premiile pentru imagine şi montaj au fost binemeritate). Povestea e de o cutremurătoare banalitate: good kid has bad life; meets nice girl; nice girl disappears with bad brother; bad brother becomes bad man; good man tries to win woman back. Mai fascinant e însă regizorul Danny Boyle – sau, cel puţin, el pare să creadă asta. Într-o poveste bună, se vorbeşte simplu despre lucruri complicate; dar, aici, se întîmplă tocmai pe dos. Hiper-structura nu reuşeşte să „funcţionalizeze” povestea. O acoperă cu paiete, cu sclipici, cu focuri de artificii, dar n-o poate „lumina” decît pentru puţin timp. O face entertaining pentru a acoperi lipsa de răbdare în a o face substanţială şi, ca atare, ea ia ochii spectatorului. Iar, pentru „artificii”, regizorul ...