Sunt sindicalist, nu dintr-un spirit de turmă, ci din convingerea că este profund democratic (chiar etimologic vorbind) ca să aparţin un ei organizaţii profesionale care mă apără, mă protejează împotriva unor abuzuri, care mă exprimă şi în cadrul căreia mă pot exprima. Este vorba despre nevoie de a schimba idei cu oamenii din sistemul tău de valori, respectiv sistemul educaţional. Sigur că, pe lângă discuţii despre programe, curriculum şi manuale, nu este adunare fără care să nu ridice problema salariului nostru cel de toate zilele. Este, vrem nu vrem, o problemă centrală a reformei, care vizează şi resursa umană, nu doar cea materială. Avem o lege cu care toată lumea a fost de acord, vestita lege a măririi salariilor celor din învăţământ cu 50%. Parlamentul, preşedintele, profesorii, guvernul, toţi au subscris, toţi au aprobat, toţi au votat. Evident că am înţeles mobilul electoral al acestui gest, dar nu puteam să ...

N-am vreme de pierdut, nici puzderie de semne de pus în pagină, redactorul şef adjunct care se ocupă de imaginea noastră editorială nu mă lasă cu mai mult de 5000. Ca atare, o să vă propun un punctaj strict al asociaţiilor pe care le-aş crea, sau la care aş adera instantaneu, şi care să reprezinte activ, în viaţa publică, enervările mele de fiecare zi. 1.Asociaţia de protecţie a fumătorilor conştienţi. Care să ceară spaţii cuviincioase de sinucidere individuală şi colectivă pentru toţi aceia care cred că au dreptul să moară din ţigară, nu de accident stradal, nu de alcoolism, nu de intoxicare cu gaze de eşapament, nu de decuplare de la aparatele care te ţin viu când eşti mort demult. Şi nici de ruşine că dai mâna cu politicienii corupţi, nici de spaimă că vor trebui să-şi ia înapoi promisiuni, fiindcă statul, criza sau nesimţirea vecinului nu le permite să muncească ...

Piaţa muncii, şcoala, politica, până şi domeniul artelor, toată societatea noastră, la urma urmelor, pretinde competitivitate. De la străbunicul Darwin citire, competiţia este motorul evoluţiei, fără de care coacervatul nu poate deveni maimuţă, la fel cum maimuţa nu poate deveni om. E simplu şi logic: coacervatul puternic îl mănâncă pe coacervatul slab şi evoluează; silită de foame, maimuţa devine carnivoră şi canibală şi, în timp, năpârleşte şi îi creşte o tastatură sub degete. Chiar aşa. Supravieţuirea celui mai puternic. Desigur, Marx e, astăzi, complet discreditat; istoria nu l-a absolvit, sau nu încă, sau nu suntem dispuşi să acceptăm asta. E de neimaginat o societate fără clase. Îl contrazice pe Darwin. Neagă evoluţia şi, prin urmare, progresul. Dacă n-am avea în noi gena concurenţială, n-am fi, la urma urmelor, decât nişte picături de molecule organice, puse cap la cap de trăznetul primordial al tovarăşului Oparin. Din primele clase de şcoală, copiii învaţă că ...

În America se zice că, dacă pe vremea lui Roosevelt ar fi existat televiziune, el nu mai ajungea preşedinte, pentru că americanii n-ar fi votat niciodată un om în scaun cu rotile. La polul opus se află J.F. Kennedy. Atâta timp cât lupta electorală s-a dus la radio, viitorul preşedinte preferat al Americii nu s-a bucurat de cine ştie ce succes. Lucrurile s-au schimbat radical atunci când tânărul şi frumosul John Fitzgerald a apărut la televizor. Oponentul său (Nixon), nu prea înzestrat din punct de vedere estetic, n-a avut nici o şansă. Şi uite acum ce alt preşedinte tânăr şi arătos şi-au tras americanii. În aceeaşi ordine de idei, cât de mândri erau ruşii de al lor Putin cel cu corp fibros, de atlet, sau englezii de fermecătorul Tony Blair. Imaginea e, evident, importantă. Ne pierdem ani din viaţă ca să arătăm mai bine, ţinem cure de slăbire, tragem de ...

De câte ori vine vorba de luare de atitudine părinţii îi oferă un exemplu: Iulia, fata vecinilor din scara vecină. Iulica, cum o strigă toţi bobârnacii şi catoacele de printre blocuri, este prinţesa adulată a părinţilor ei, a două perechi de bunici şi mai nou şi a părinţilor lui Vasilică. Vasilică, plângăciosul, morocănosul este cel care tace şi înghite. Prinţesa nu îl priveşte niciodată. Dar nici el pe ea. El se joacă întotdeauna singur, departe de gălăgia şi energia celorlalţi. Laudele pentru cuminţenia lui, primite acasă s-au transformat spre sfârşitul verii în reproşuri. De acum se vrea ca şi el să intre într-una din echipele de fotbal, ca şi el să se ia la întrecere cu bicicleta şi să înceapă o colecţie de ceva. Nu contează obiectul, colecţie să fie. Vasilică se conformează. Ordinele se execută, nu se discută. Îşi începe colecţia, cu greu este şi el acceptat în întrecerile semi-sportive ...

Piatra de temelie a carierei politice a Elenei Băsescu, fata mai mică a preşedintelui Traian, a fost momentul în care aceasta a fost aleasă secretar executiv al organizaţiei de tineret a Partidului Democrat-Liberal, anul trecut. Acela a fost pasul decisiv al trecerii ei de la statutul de fotomodel (pe lângă cai pentru revistele glossy de femei, sau pe lîngă maşinile Maserati pentru revistele glossy auto) la cel de politician în devenire. Se ştia că e membru de partid în paralel cu această carieră pe catwalk, luminată de blitzuri şi de sclipirile din ochii bărbaţilor, dar toată lumea considera că activitatea politică e o glumă, un fel de „stagiu de practică profesională” a teoriei învăţate în familie, ori pe la unele cursuri din facultatea româno-americană. Atunci însă s-a întâmplat. Atunci a dat semnalul unei ţări întregi care-o privea ca pe omoloaga mai frumoasă a lui Chelsea Clinton şi mai balcanică a ...

Mereu în grabă, cu „Piaţa de la A la Z” într-o mână, telefonul lipit de ureche şi un pix între dinţi, cu o faţă pierdută şi încruntată fie din cauza caniculei, fie din cauza nenumăratelor călătorii cu troleul prin zone diferite ale Clujului, debusolat de agitaţie, cu teneşii murdari de cât a fost călcat în picioare, e o imagine pe care o putem recunoaşte uşor, nu-i aşa? Nu, nu e vorba de un personaj (deşi ar putea deveni, ţinând cont de palmele primite), e vorba de portretul studentului care îşi caută chirie în Cluj! Începând din luna august, în Cluj-Napoca ( nu numai, cel mai probabil şi în celelalte centre universitare din ţară ) proprietarii de apartamente şi garsoniere încep să-şi îngraşe preţurile la chirii, pentru că urmează un nou val de studenţi care - folosind dialectul zonei - „îi musai” să fie jecmănit. Cei care nu ştiu de acest fenomen, ...