O poveste nonconformistă Povestea operei Ça ira de Roger Waters este una care, cu siguranţă, merită povestită oricînd şi oriunde există oameni care mai sunt încă fascinaţi de miracolul muzicii şi al spectacolului. E o poveste atît de exemplară, în felul ei, încît a rata întîlnirea, fie şi mediată de un povestitor oarecare, ne-ar lăsa mult mai săraci… Sigur, mi se poate replica, cu simplitate, că atîta vreme cît nu ştii că ai o nevoie, obiectul nevoii nici măcar nu s-a născut. Fiecare persoană umană e, probabil, inconştientă că libertatea sau iubirea sunt materializabile, cîtă vreme nu e privată de libertate sau de iubire... Roger Waters s-a întîlnit cu ideea de a scrie o operă despre Revoluţia Franceză în 1988, atunci cînd, printr-o întîmplare, a ajuns în posesia libretului compus de Etienne Roda-Gil (autor cîndva celebru de versuri pentru şansonetiştii francezi) şi de soţia acestuia, Nadine. Etienne şi Nadine (ea deja ...

OK. Sarah Kane la Theatre de Nesle. Integrala Sarah Kane, într-un program de teatru contemporan, montată într-unul dintre cele mai bizare (e un compliment) spaţii teatrale în care am intrat vreodată : o peşteră. O scenă săpată în piatră, pereţi reci, umezi, mucegăiţi, vreo 30 de scaune aşezate în pantă, trepte abrupte, care te coboară spre locul de joc claustrofob, întunecat, închis. Discrepanţa între ce laşi afară (forfota, zumzăiala babel a miilor de turişti, care orbecăiesc bezmetic prin Cartierul Latin) şi atmosfera sinistră, de cavou, în care te afunzi, la propriu, este absolut demenţială, mai ales prin abilitatea subliminală de a-ţi schimba starea de spirit. Image Spaţiul de instalare capătă în acest teatru o altă dimensiune, căci totul pare a deveni mut mai direct, mult mai personal, mult mai sincer. Fără nici o iluzie, totul este la vedere, indiferent decât de brutal, de inconfortabil. De fapt, acesta este cuvîntul cheie: inconfortabil. Încă ...

Bob Wilson şi-a ales pentru refacerea mizanscenei Quartett-ului la Theatre Odeon de L’Europe, montat iniţial cu Lucinda Childs, o actriţă deja formată la şcoala wilsoniană (interpreta versiunii franceze a lui Orlando după Orlando de Virginia Woolf) şi la şcoala de film: Isabelle Huppert. Montări ale aceluiaşi spectacol, cu mizanscene «identice», în versiuni lingvistice diferite şi cu actori de naţionalităţi diferite sunt, însă, un trademark al scenografului, regizorului, actorului şi scenaristului Bob Wilson. La fel şi alegerea piesei, al cărui autor, Heiner Muller, încă în viaţă în 1996, considera regiile artistului american drept cele mai potrivite intenţiilor textelor sale. Image Quartett este o piesă foarte specială, una dintre primele de marcă ale dramaturgiei postmoderne (postmodern definit drept transmutare a unui hipotext în hipertext). Astfel, meritul lui Heiner Muller nu constă doar în concentrarea romanul lui Laclos, Liaisons dangereuses, în vreo 30 de pagini dramatice, ci, în primul rând, în devierea, deplasarea structurilor ...

S-a enervat Teatrul Imposibil. Rău de tot, parcă de mult nu a mai început stagiunea cu un titlu „trei în unu”: scurt, dur, sec, pescuit din cea mai nouă apă a dramaturgiei contemporane. Se numeşte Crize sau încă o poveste de dragoste[1] şi, ca să nu fie mai prejos de stagiunea anterioară (când n-a montat nimic fără să fi publicat înainte textul), regizorul m.chris.nedeea publică piesa (mai înainte de reprezentarea ei) în aceeaşi încăpătoare Bibliotecă a Teatrului Imposibil. E scrisă de Mihai Ignat, de fapt e debutul în dramaturgie al lui Mihai Ignat, şi promite să rămână multă vreme în topul comediilor romantice de la noi. E comedie. De aşa ceva îţi dai seama de la primele replici ale acestui text, care, de doi ani de când a apărut la Radio BBC Londra, face turul României şi culege premii. E un text mai degrabă orientativ, un scenariu ca suport de spectacol, ...

Foarte low-key pentru un spectacol cu asemenea pretenţii, Iubirea Fedrei, după un text de Sarah Kane, în regia lui Mihai Măniuţiu şi în scenografia lui Doru Păcurar, a avut la Arad premiera în 30 Septembrie. Spectacolul a stârnit, ce-i drept, mai multă vâlvă înainte să fie lansat, datorită problemelor etico-morale pe care prezenţa unor actori goi pe o scenă le-ar putea ridica (întâi unui Consiliu Local...democratic ales, şi apoi lui Dumnezeu însuşi!!!). Bine că s-a terminat cu bine şi că piesa ne-a fost în cele din urmă înfăţişată în întreaga ei prezenţă. Lipsa de ecou (cel puţin deocamdata) se poate explica, la prima mână, prin temporizarea destul de dubioasă cu premiera piesei Purificare, tot după Sarah Kane, regizată de Andrei Şerban la Cluj. Dincolo însă de aceste amănunte care pot să nu ţină în fond decât de providenţă, spectacolul e o experienţă deosebit de interesantă. Un experiment atât pe plan personal, ...

Anul acesta am decis împotriva main-stream-ului, şi am fost din nou la festivalul internaţional de scurt-metraj Alter-native, de la Târgu Mureş, festival ajuns deja la ediţia 14, ceea ce-l face unul din cele mai vechi manifestaţii de acest gen, sau ma rog, cu acest specific, din ţară. Este organizat de MADISZ (tineretul UDMR cum s-ar zice) şi de primăria municipiului Târgu-Mureş şi sponsorizat de o mare mulţime de firme şi organizaţii care îi dau minunatul statut de festival foarte accesibil pentru capacităţi financiare studenţeşti. Am văzut aici unele din cele mai bune animaţii şi scurt-metraje de anul acesta. Am văzut animaţia ca pretext şi posibilitate pentru poveşti de oameni mari şi, mare fericire pentru mine, şi animaţia ca desen animat, cu tot soiul de experimente, unele bune chiar de serii. Iar în ceea ce priveşte scurt-metrajul, dincolo de faptul că au fost filme din absolut toată lumea, de la Egipt, Africa ...

„Am fost de toate: separatişti, suporteri ai independenţei, suveranişti, suveranist-asociaţionişti.” „Am început prin a fi existenţialişti”. „Am citit Sartre şi Camus”. „Apoi pe Fanon, şi am devenit anti-colonialişti”. „Am citit Marcuse şi am devenit marxişti”. „Marxist-leninişti!” „Troţkişti”. „Maoişti”. „După Soljeniţîn ne-am schimbat opinia. Am devenit structuralişti.” „Situaţionişti”. „Feminişti”. „Deconstructivişti”. „E vreun –ism pe care nu l-am adorat?” „Cretinism”. „A, nu! Amintiţi-vă de Guo-Jing.” „Cine era Guo-Jing?” „Un arheolog cu o fustă despicată până la crăpătură”. Tâlcul Invaziilor barbare ale canadianului Denys Arcand stă, printre altele, în acest şir de replici. Pe scurt, povestea filmului este un fel de Moartea domnului Lăzărescu, dar spusă pe dos. Imaginaţi-vă, carevasăzică, un domn Lăzărescu în cam acelaşi sistem spitalicesc, dar cu următoarele modificări: este diagnosticat şi capătă îngrijiri din prima; fiica rătăcitoare nu reuşeşte să vină de pe mare să aibe grijă de el, dar fiul milionar – da; numitul Lăzărescu, pe care îl cheamă, ...