Balul: O producţie a Teatrului Naţional „Radu Stanca”, Sibiu, versiune scenică: Radu-Alexandru Nica şi Mihaela Michailov, după o idee a Théâtre du Campagnol, regie: Radu-Alexandru Nica, coregrafie: Carmen Coţofană, costume: Maria Miu, Decor, light-design: Helmut Stürmer, coordonator muzical – compozitor: Vasili Şirli, cu: Diana Fufezan, Gabriela Neagu, Ofelia Popii, Florentina Ţilea, Codruţa Vasiu, Florin Coşuleţ, Adrian Matioc, Horia Nicoară, Adrian Neacşu, Cătălin Pătru, Viorel Raţă, Pali Vecsei Am un prieten care, dacă-l întrebi de ce merge la teatru, îţi zice: „ca să mă râd”, sau ceva de genul... Mi se pare aşa o vorbă cu miez, scoasă după o matură chibzuinţă, că o port peste tot, ca mătăniile la încheietură. Am purtat-o şi la Sibiu, în 17 februarie, când m-am dus la teatru să văd Balul, convins că dau peste o comedie la care să mă distrez şi să uit de grijile mele româneşti. Nici vorbă. De distrat, m-am distrat, ce să ...

17 septembrie Nici n-am ieşit bine din foyerul franco-spaniol condus de măicutza Rosario (noua directoare, fosta tocmai plecînd în misiune în Africa, pe bune), şi vreo 20 de m înainte pe Poincare (aha, un preşedinte francez mort, aşa scrie pe o tăbliţă) şi un pic la stânga, în Place Trocadero, pe lângă cafe-barurile pline de turişti, că şi dau de marea cultură. Palais Chaillon  transformat în Teatrul Naţional Chaillon, transformat în zilele de 16-17 septembrie în expoziţie multimedia. E gratis, deci intru. Înăuntru dau nas în nas cu promovarea (reproduc nu din memorie, ci de pe fluturaşii publicitari, foarte mişto, lucioşi şi coloraţi) noilor tehnologii (deja-vu şi jamais-vu) în serviciul mediatizării arhitecturii şi patrimoniului naţional. Adică, înţeleg eu, citind şi adulmecînd mai departe, francezii ăştia vor să împuşte doi iepuri dintr-o dată. Îşi scutură de praf muzeele via vizite virtuale şi filme 3D ale obiectelor şi atrag, în acelaşi timp, tinerii ...

Unul dintre cele mai neobişnuite filme ale genului pseudo-documentar e producţia belgiană C’est arrivé près de chez vous (1992) sau, cu titlul englezesc, Man Bites Dog. Pe scurt, subiectul este următorul: Benoit este un criminal profesionist (care însă nu omoară pe bază de contract, ci pentru a-şi prăda victimele şi uneori doar din pură plăcere). O echipă de televiziune realizează un documentar despre isprăvile lui Ben, iar filmul pe care îl vedem pe ecran nu e nimic altceva decât „documentarul” în sine, în alb-negru („din raţiuni financiare”, conform spuselor realizatorilor lui). Prin intermediul acestui aşa-zis reportaj, spectatorul face cunoştinţă cu Ben, cu metodele sale „de lucru”, cu gândurile sale, prietenii lui, devenind într-un fel complicele lui (asemeni echipei de filmare). Originalitatea mockumentarului de faţă vine, în primul rând, din chiar subiectul tratat. Viaţa de zi cu zi a unui criminal în serie, cu toate că a mai fost prezentă ca temă ...

Titlul eseului de faţă descrie o stare de spirit care te cuprinde la vizionarea filmului despre care vă scriu, À bout de souffle. Richard Allen susţinea într-un studiu (Representation, Illusion and the Cinema) că iluzia proiectivă (filmică), spre deosebire de cea trompe l’oeil (proprie picturii) sau de cea reproductivă (fotografică), depinde în totală măsură de spectator, de dorinţa acestuia de a se identifica sau nu cu narativa filmului. Bineînţeles, asta ţine şi de experienţa noastră „de spectatori”. Filmul lui Godard, À bout de souffle, este printre puţinele care te fac, vizionându-le, oricât de conştient ai fi de starea ta de spectator, să îţi doreşti identificarea cu povestea. Scriu asta pentru că mie mi s-a întâmplat aşa. Povestea însă nu-i nici convenţională, nici fantastică, pur şi simplu bizară. Explicaţia constă în faptul că Jean-Luc Godard este regizorul noului val francez, filmul în discuţie fiind un manifest, un etalon al concepţiilor lui despre regia ...

Înainte de a intra în miezul analizei filmice, se cuvine să fac o precizare în legătură cu atitudinea personală faţă de obiectul analizei. Ceea ce vreau să spun este că, dintre multele filme aşa-zis artistice revăzute în ultima vreme, cel al lui Pasolini, Mamma Roma a fost cel mai revelator. Înţeleg revelaţia în sensul de cunoaştere sau re-cunoaştere dureroasă, dar şi sinceră. Marea valoare a filmului stă, cred, sub semnul acestei sincerităţi cu dublă arie de acţiune: pe de o parte este intenţia creatoare a cineastului Pasolini, mergând până la dezgolirea realităţii filmice de orice literaturizare, pe de alta e starea de spirit a spectatorului pentru care Mamma Roma provoacă un dialog dacă nu dramatic, cel puţin onest cu sine însuşi. Nu vreau să las impresia de patetism prin acest discurs, nu cred însă că se poate viziona filmul fără a medita ulterior nu atât asupra nedreptăţilor sociale, cât mai ...

Takeshis’, Japonia, 2005, Regie: Takeshi Kitano, Cu: Takeshi Kitano, Kotomi Kyono, Ren Osugi. Takeshi vs. Takeshi este un film care nu poate fi văzut o singură dată. Bizară afirmaţie pentru un început de articol scris de un nefericit care l-a văzut, fizic, o singură dată. Dar tocmai asta e, nu e deloc atât de simplu. Cu cât cauţi mai multă informaţie despre filmul ăsta, cu atât îţi dai seama că e din ce în ce mai complicat să-l pui cap la cap şi să înţelegi esenţialul – că nu e vorba de un singur film – ancorele lui în realitate sunt atât de multe şi de încâlcite încât te uiţi în acelaşi timp la n poveşti. Oricine l-a văzut ar crede că spun banalităţi, oricine a citit ceva despre el, va vedea că... nu e atât de simplu. Am văzut Takeshi vs. Takeshi la TIFF, aproape de miezul nopţii şi am fost ...

Consideraţii răzleţe Anul acesta, Sophie Fiennes (una dintre surorile lui Ralph, da) a realizat, comisionată de Channel 4 (Marea Britanie) şi WDR (Germania), documentarul The Pervert’s Guide to Cinema, nu atît despre film, cît despre viziunea logoreicului filosof slovac Slavoj Zizek, asupra cinematografului. Absolut fermecător, cu pronunţia sa englezească îngrozitoare şi cu un histrionism egal de ţipător, Slavoj Zizek face un slalom printr-o serie de filme exemplare*, începând, printre altele, cu sentinţa: „Cinematograful este arta fundamental perversă. Nu îţi dă ceea ce îţi doreşti, îţi spune cum să doreşti”. Lentila este, evident, lacaniană şi demersul se poate citi, de fapt, „Looking Awry. An Introduction to Jacques Lacan through Cinema”. În introducerea cărţii cu care s-a lansat în 1991, Zizek scria că intenţionează o lectură a celor mai măreţe motive ale lui Jacques Lacan împreună cu şi prin cazuri exemplare ale culturii de masă. Avea deja, acolo, un capitol cuprinzător şi exclusiv dedicat ...