Acesta nu este, neapărat, un articol de polemică internă, însă el s-a născut ca reacţie. Dacă vă mai amintiţi, într-un număr trecut erau luate, la rubrica asta, în balon, miile de poemaţioane aberante publicate de oameni pe blogurile lor, ori redifuzate de diverse siteuri cu pretenţii culturale. Întrebarea cea mai drastică pe care colegul Andrei Littvin o lăsa nerostită, era... „cine-s oamenii ăştia care delirează neostoit, fără ca nimeni să nu-i poată opri?” Răspunsul meu, instant, e că n-ar merita să existe libertate în virtual (care, să fim serioşi, e o libertate virtuală: cum iese capul vreunei consecinţe în real, cum vine o armată de legiferatori să pună stavilă „libertăţii” de a face altuia rău, plus sau minus tehnologie), dacă am exclude delirul. De la Sapho la Baudelaire, şi de la De Sade la Bacovia, poezia şi delirul au intrat consecvent în orgasm, producînd prunci înspăimîntători dar sănătoşi, rezistenţi şi responsabili. Altfel ...

Ne-au lăsat să-i aşteptăm trei ani, dar parcă a meritat! Aici mă refer atât la albumul nou cât şi la un nou concert în România. După trei ani de zile şi o schimbare esenţială în componenţa formaţiei, „britanicii” de la Placebo au lansat un nou album. Acesta se numeşte Battle for the sun (la fel ca şi primul single) şi conţine în varianta Limited Box Set 16 piese. Se pare că schimbarea de baterist nu a afectat aproape deloc calitatea muzicii lor. Americanul Steve Forrest l-a înlocuit la finalul anului 2007 pe Steve Hewitt care activase în formaţie din 1996. În comparaţie cu primul lor album, Placebo, se poate spune că într-adevăr se văd foarte multe schimbări în ceea ce priveşte stilul muzical abordat. Pe de-altă parte primul album al unei formaţii nu este niciodată cel mai elocvent. Faţă de Meds, capodopera absolută a acestei formaţii destul de longevive deja, Battle ...

„Realitatea e o experienţă individuală”. De la public la publicuri. Una dintre caracteristicile pregnante ale primilor ani de după căderea regimului comunist a fost descoperirea că nu eram toţi la fel şi nu ne doream toţi aceleaşi lucruri. Odată dispărut inamicul comun, s-a evaporat şi aparenţa de solidaritate dintre noi şi am început să ne creăm fiecare propriul sistem de referinţă. A fost o perioadă a conflictelor acute, atât înăuntrul familiei, „celula societăţii” (certuri şi despărţiri pe criteriul opţiunilor politice, ba chiar divorţuri), cât şi afară, în stradă (Piaţa Universităţii, mineriadele, grevele, manifestaţiile şi contra-manifestaţiile aproape zilnice). „Ce bine era când pasam altcuiva responsabilitatea propriei vieţi! Eram supravegheaţi, eram îndoctrinaţi, eram anchetaţi şi pedepsiţi – avea cineva grijă de noi. Nu eram singuri şi neajutoraţi, ca acum, faţă cu bietele noastre vieţi.”, scria Marius Chivu într-un număr al Dilemei vechi intitulat provocator „Ceauşescu era bun?”[1] După o reprezentaţie cu primul spectacol pus ...

Celebra lucrare a americanilor Almond şi Verba, Cultura Civică, a apărut cîndva, la începutul anilor 60, devenind instantaneu una dintre pietrele de temelie ale politologiei moderne şi ale studiilor academice care o servesc. Bazată pe o cercetare sociologică (cantitativă şi calitativă) de o amploare fără precedent, care acoperea patru mari spaţii culturale postbelice (SUA, Mexic, Germania şi Italia), cartea a propus cîteva concepte care au devenit, de atunci încoace, fundamentale. În primul rînd, a produs o distincţie netă, la nivelul definiţiilor operaţionale, între asumarea politică de tip activistic şi cultura politică a unei persoane, a unui grup, ori, mai ales, a unui context geografico-temporal specific. În al doilea rînd, a deschis poarta pentru o privire cu mult mai detaliată ca pînă atunci cu privire la raporturile activ-pasiv care structurează reprezentările şi atitudinile noastre cu privire la spaţiul public, de aici şi refuzul autorilor de a-şi intitula cartea Cultura Politică, optînd ...

Tinerii din ziua de azi nu iau atitudine decât în situaţiile în care sunt siguri că câştigă. Îi revoltă multe lucruri, aşa cum reiese şi din „vocea străzii” de mai jos, însă puţini dau o soluţie viabilă problemelor care îi enervează. Mai mult, lucrurile enervante îi depăşesc, sunt de scară largă, fără a se uita în gradina vecinului sau în propria grădină. Ei pleacă de la lucruri pe care oricum nu le pot soluţiona, dau rezolvări ce necesită mase de oameni pentru a fi puse în practică. Poate şi asta e o problemă a lipsei de atitudine vizibilă. Decide for yourself. Răzvan, 19 ani Spune că îl enervează felul în care sunt văzuţi tinerii de către cei mai în vârstă. Recunoaşte că vede multă depravare şi orientare spre material la nivelul tineretului, dar îi acuză pe cei în vârstă că nu au fost lângă el pentru a le deschide o cale. De ...

Letargie frate! Şi nu din cauza temperaturilor de afară. Vroiam să încep acest eseu cu „pe vremea mea”. Şi acuma îmi dau seama că ar fi bine să o fac. Aşadar: pe vremea mea, noi ne revoltam. Nu pentru că eram mai grozavi, mai deştepţi sau mai revoluţionari. Dar cu siguranţă, eram mai revoltaţi în faţa unei nedreptăţi, indiferent de natura ei. Poate din cauza unor reminiscenţe evidente, lăsate moştenire de o generaţie de bunici şi părinţi crescuţi şi trăiţi în comunism. Sau poate din cauza unei lipse de egoism, care se simte acum la tânăra generaţie. Şi mă refer la egoism ideologic. Atitudinea generală e de apărare a propriei persoane, nu a unui crez, cult, grup, curent. În loc să piardă o zi, o săptămână sau un an din viaţa lor pentru binele general, tinerii preferă să înghită rahat din partea oricui. Câtă vreme veţi mai lua bomboane sau ...

Parcă acesta ar fi mesajul pe care încearcă să îl transmită conducerea acestei ţări noilor generaţii. Aud la tot pasul comentarii de genul: „Tinerii din ziua de azi nu mai citesc”, „Tinerii din ziua de azi nu se implică, le e indiferent totul”. Nu, nu le e indiferent totul. Pur şi simplu nu ştiu cu ce sau de unde să înceapă. Cei mai mulţi vor să facă ceva, dar nu ştiu cum să procedeze. Simt că ceva clar nu funcţionează în ţara asta care, teoretic, ar trebui să le ofere toate şansele pentru a-şi crea un rost, dar nu ştiu cum să remedieze situaţia. Această lipsă crasă de informare a tinerilor din ziua de azi nu provine din indiferenţă, ci din lipsa unei educaţii civice corespunzătoare. Materia „cultură civică” se predă în clasele a şaptea şi a opta, ceea ce din start este o mare greşeală pentru că simţul civic al ...