Când am întâlnit pentru prima oară faţă în faţă fenomenul „Silent Disco”, într-o hală dezafectată a muzeului budapestan al tehnologiei, prin 2003, nu aveam nici cea mai mică idee despre implicaţiile „activistice” pe care genul şi le arogă. Am considerat atunci că e vorba despre nimic mai mult decât un nou „fad” al cyborguţilor şi am simţit o profundă oripilare faţă de spaţiul excesiv de salubru în care gazdele noastre ne ademeniseră. Nimeni nu fuma, nimeni nu bea alcool; o hală imensă, cu cel puţin 500 de oameni conectaţi la căşti, care dansau unduindu-şi mâinile pe o muzică, pentru mine, inexistentă.
Liniştea ţării
Abia după ce flash-mobul a apărut şi pe meleaguri româneşti şi am mai participat, mai mult nolens decât volens, la silent gigs/partys/discos am aflat, cu consternare, că această formă placidă de manifestare e, de fapt, un protest. Cu şi mai mare consternare am aflat care e funcţia liniştii în ...
În stilul regizorului Guy Maddin, musicalul The Saddest Music in the World (în româneste, “Cea mai tristă muzică din lume”) imită vizual stilul filmelor expresioniste ale anilor ’20-’30: alb-negru, cu înregistrarea sonoră cu ecou, expresii faciale foarte teatrale în anumite cazuri şi intonaţii vocale exacerbate; totul folosit cu umor şi stil. Cadrele blur care dau efectul “vintage” vin în contrast cu mobilitatea camerei. Stranietatea imaginilor este sporită şi prin inserarea unor succesiuni de cadre la viteză mare - trimiţând la filmele de începuturi, cu mişcări sacadate, rapide - şi a câtorva secvenţe color, ca “experimente” ale originarului procedeu tehnicolor.
În perioada marii crize (1933), Lady Helen Port-Huntley (Isabella Rossellini), o baroană a industriei berii din Winnipeg (Canada), anunţă competiţia pentru cea mai tristă muzică din lume: ca semn de recunoaştinţă în vederea numirii oraşului Winnipeg drept “capitală mondială a tristeţii”, Vocea din difuzor cheamă oamenii de pe întreg mapamondul să se ...
Gustavo Santaolalla nu e un nume pe care o să-l găseşti pe MTV, printre fetele cu sclipici, băieţii cu şepci NYC şi pantaloni largi. Dar The rise and rise of…este o emisiune a unui post de muzică unde se prezintă succesul unui “star”, ascensiunea acestia. Santaolalla ar putea să fie o astfel de poveste. Găsit pe genericul unor filme ca Amores perros, 21 Grams, The motorcycle diaries, Brokeback Mountain, Babel, pentru care a compus coloana sonoră, merge de la filmele lui Iñárritu spre cele care concurează pentru Oscar: lucru care i-a adus faimă.
Muzica filmelor încearcă să redea ritmul temporal al acţiunii: cele două sunt în directă legătură, iar ascultând muzica poţi să-ţi imaginezi uneori filmul însuşi, adică reprezentarea muzicii pe ecran, dacă aceasta din urmă poate să susţină scenariul. De asemenea, coloana sonoră ne va duce într-o direcţie de semnificaţie mult mai repede, în timp ce un film fără muzică ...
De 114 ani, de când există film pe lume, tot felul de teme au apărut prin scenarii; ţi-ar lua un veac să le numeri pe toate. Dar uită-te de aproape: puţine au fost suficient de puternice încât să facă, din scenarii, mari lovituri pe marile ecrane. Doar câteva au fost la înălţime, iar noi am ales una. Evadarea din cotidian – o temă veche şi nouă, folosită, gustată, probată. Filmele din articolul de faţă pornesc toate de acolo şi o fac atât de bine, că ţi se pare cea mai tare temă. „Mă duc în lumea mea”, „mă ascund”, „mă închid undeva şi uit de toate” – cam asta-i filosofia lor. MAN.In.FEST o numeşte „Cu căştile pe urechi” şi face un soi de studiu al refugiului în spatele căştilor.
În sunete, personajele se cuibăresc de urât, de teamă, de plictis, de nervi, de disperare, de singurătate. Sunetele sunt cel mai căutat ...
Triada ritm-melos-logos este una dintre cele mai rezistente forme de circumscriere (în context, dar şi în referinţă individuală) a umanului; în ordinea asta sau oricum altcumva răsturnată. Dac-o privim, creştineşte, ca pe-un triunghi echilateral, atunci nici nu mai contează care dintre unghiurile elementare se plasează, la un moment dat, în poziţie de dominanţă. Dac-o privim evoluţionist (că tot suntem în plină şi dilematică rememorare a şocului darwinist) atunci ordinea de mai sus, care începe cu ritmul, pare una măcar logică. Dacă celebra – azi folclorica – teză a lui Haeckel, conform căreia „ontogeneza recapitulează filogeneza”, e adevărată, atunci, inevitabil, înainte să fim oameni cu totul, suntem mai întîi ritm, apoi melodie.
Cuvîntul încoronează opera. Dar nu e, vezi bine, indispensabil. Semnalele ritmice sunt codificate de tot felul de vieţuitoare înaintea omului. Un macac ştie să bată în tobe cu măiestrie. Copilul de peste şase luni descoperă cu încîntare bătaia ritmică şi ...
În primul rând, trebuie menţionat că cele două montări la care se face referire pleacă de la traduceri diferite ale textului lui Sarah Kane, adaptat conform necesităţilor ; dacă Psihoza lui Răzvan Mureşan gravitează în jurul protagonistei (Patricia Boaru), secondată de sora medicală (Ileana Negru), spectacolul lui Mihai Măniuţiu propune o distribuţie numeroasă, din motive ce ţin de viziunea regizorală: în total 16 Sarah Kane, adică 3 interprete propriu-zise (Ramona Dumintrean, Irina Wintze şi Vava Ştefănescu) şi un cor.
Textul lui Kane este un monolog despre nebunie, sfâşiere, frământare, scris într-un stil fracturat, care permite maximă libertate de manipulare regizorală. Nivelul spaţiului sonor este unul intens folosit în ambele montări pentru exploatarea nebuniei şi a derivei protagonistei, fie ea încarnată de o singură persoană sau de un grup. Folosirea punctuală a muzicii în spectacol, dincolo de replici, are în acest caz scopul de a pigmenta psihoza atât de visceral descrisă de Sarah ...
It’s all gone Pete Tong, Produc#ie UK/Canada, 2004, scenariu si regie: Michael Dowse, cu Paul Kaye, Beatriz Batarda, Kate Magowan, Mike Wilmot.
Marea păcăleală cinematografi că din 2004 continuă să-mi meargă la sufl et si azi. L-a i văzut? Si câ i a i rămas cu impre sia că Pete Tong e surd, sau cu do rin a de a prinde un gig de-al lui Frankie Wilde, ca să vede i ce stie să fa că un DJ care nu mai aude? Publicului atent îi cer scuze de pe acum, întrebările mele nu îl privesc direct si stiu că, în ce-l priveste, entuziasmul mi-e împărtăsit. Dacă încă nu l-a i văzut... e vorba despe un mockumentary care-l are în centru pe „cunoscutul DJ” Frankie Wilde, despre care depun mărturie Carl Cox, Paul van Dyk, Tiesto si Pete Tong însusi – sufi ciente prezen e pentru a da si a men ine ...
