Interesul lui Ostermeier pentru problemele societăţii contemporane ÅŸi, în special, problemele femeii de azi este reflectat de dipticul Concert la cerere – Nora, spectacolele cu care a fost prezent la Festivalul NaÅ£ional de Teatru 2007. Ambele “au rupt” gura publicului, deÅŸi ‘formatul’ este, în ambele cazuri, puÅ£in uzual.

În primul rând frapează scenografia a la spaţiul german, cu un decor hiperrealist care face ca scena să arate ca o secţiune printr-o locuinţă, cu toate obiectele casnice readymades ale realităţii cotidiene; spectatorul se simte literalmente un voyeur care vede prin cel de-al patrulea perete intimităţile existenţelor de pe scenă.

Dacă Nora actualizează textul consacrat, în Concert la cerere acţiunea mută construieşte treptat dramatismul: o femeie intră în casă după o zi de lucru. Urmează pregătirile pentru cină, extrem de minuţioase, în care foarte multe gesturi se repetă, substituind cuvintele. Pedanteria exagerată ascunde un gol interior, afectiv; de altfel, femeia doarme pe jumătate de pat, parcă păstrându-şi speranţa şi aşteptând o reîntoarcere (desigur, aceasta este o interpretare feminină, pe care mi-o asum). După o oră de tensiune în crescendo, în care se detensionează jucând Solitaire (poantă întotdeauna transculturală) şi demonstrează funcţionalitatea elementelor de decor (da, în baie merge becul şi curge apa), o oră chinuitoare, care funcţionează ca picătura chinezească, se întâmplă acel ceva care trebuia să se întâmple. Scurt, fără niciun ritual, femeia se aşează la masă şi se sinucide.

Spectacolul m-a făcut să mă gândesc la cultura niponă, la pandantul a trăi pentru a munci – a renunÅ£a subit la viaţă, pentru că gestul final este evident anticipat ÅŸi determinat de mecanica unei zile obiÅŸnuite, de toate actele triviale care Å£in de susÅ£inerea biologică a fiinÅ£ei ÅŸi care sunt anulate de conÅŸtiinÅ£a lipsei sensului ÅŸi scopului.

Nora (interpretată de aceeaÅŸi Anne Tismer) duce mai departe determinarea ÅŸi emanciparea eroinei lui Ibsen. Nora nu se resemnează, ci îşi reclamă autonomia ÅŸi drepturile acÅ£ionând ÅŸi nu pur ÅŸi simplu plecând…

Ca ÅŸi construcÅ£ie scenică, o reconstituire a interiorului unei case cu etaj (aceeaÅŸi predilecÅ£ie pentru detaliu include un acvariu cu peÅŸti vii ÅŸi barul cu brand-uri renumite) prezintă lumea comfortabilă, luxoasă a ‘păpuÅŸii Barbie’, varianta updatată, contemporană a păpuÅŸii. Realismul montării continuă prin propunerea unui babysitter ‘etnic’ (o tânără mulatră) pentru cei trei copii, protagoniÅŸtii dramei familiale care are loc. ÃŽn interludii ale acÅ£iunii, prin acÅ£ionarea turnantei pe care se află decorul, pe peretele alb al casei se proiectează imagini ale copiilor, vinovaÅ£ii fără vină ai poveÅŸtii.

Actorii, prin jocul natural, uÅŸor ironic, te fac să uiÅ£i că nu e vorba de un text contemporan; situaÅ£ia e perfect aplicabilă lumii în care trăim, o lume a competiÅ£iei acerbe, a orarului încărcat, a menÅ£inerii aparenÅ£elor. Momentul în care Nora îşi prezintă coregrafia explozivă pentru petrecere ÅŸi dansează ‘ca ÅŸi cum viaÅ£a ei ar depinde de asta’ este un moment de sinceritate disperată.

Åži acum, pam pam, finalul, din nou ÅŸoc: Nora îşi împuÅŸcă soÅ£ul cu ură, în timp ce menajera îmbracă pe furiÅŸ copii ÅŸi îi scoate din casă. ÃŽnainte ca luminile să se stingă, pe versurile lirice ale unei melodii la fel de lirice, o ultimă poză a Norei plângând. Gest justificat sau forÅ£at? Cert este că finalizarea prin moarte se vrea un avertisment asupra situaÅ£iei dezastruoase a comunicării din interiorul familiei de astăzi – prezenÅ£a copiilor în ultima scenă ne sugerează discret perpetuarea acestor hibe.

Diferite ca structură (textuală, în primul rând, dar mai ales din punct de vedere al aparatului scenic), ambele spectacole ridică probleme stringente ale lifestyle-ului femeii contemporane. Femeia care are curajul de a(-şi) lua viaţa nu-şi pune problema eroismului gestului ei, care este un indice net al disperării, a last resort.