CINEMATÉCĂ, cinemateci, s.f. 1. Arhivă în care se păstrează filmele cinematografice. 2. Cinematograf (1) în care sunt proiectate filme reprezentative din istoria cinematografiei. – Din fr. cinémathèque… ne lămureste DEX-ul şi îmi netezeşte necesarul pas înapoi spre dezlegarea incompatibilităţii dintre titlul rubricii şi felia de peliculă pe care o împing la înaintare. Cum reprezentativul estompează graniţele anilor din buletinul cinematografic, alunec spre cea de-a doua definiţie şi propun vizionării

capodopera lui David Fincher Fight Club, aşezându-l sub lupă pe Tyler Durden, cel mai popular personaj de film din toate timpurile, conform puştimii cinefile, amatoare de clasamente.

The copy of a copy of a copy…

Pot accepta faptul că există încă public care nu a vizionat bucaţică de Fight Club, dar nu pot crede că mai există cineva care nu are habar cu ce se mănâncă, fie că au gustat sau au refuzat un Pitt debarasat de orice fărâmă romanţioasă, sau au căzut pradă campaniei de guerilla advertising ce a precedat lansarea, cu mostra aceluiaşi Pitt ras în cap, purtând deloc graţios o rochie pe coperţile revistelor de prestigiu. Nici lansarea pe piaţă, la doar câteva luni de la masacrul ce avusese loc în liceul Columbine, nu a dăunat prestigiului unui film etichetat ca fiind (extrem de) violent.

Căci nu-i aşa, periplul interiorizat al lui Jack (Edward Norton) începe cu ţeava armei lui Tyler Durden (Brad Pitt) îndesată în gură, pentru a se prăvăli apoi în avalanşe de violenţă grafică halucinantă, mână în mână cu o textură vizuală greu digerabilă, pigmentată cu sexualitatea haoticei Marla (Helena Bonham Carter). Cotidianului lui Jack, amorţit între pereţii înguşti ai unui birou, claustrat de mania risipei şi a produselor în serie, i se refuză starea intermediară a somnului, iar insomnia clinica devine o trambulină. Şi asta fără subtilităţi strecurate discret, ci explicit: „with insomnia nothing is real”… şi mustăcim satisfăcuţi că saltul indică nimic mai mult – sau nimic mai puţin – decât construcţia elaborată a unei personalităţi schizoide.

20.000 de leghe sub tine

Nu e surprinzător că personajul central e Tyler Durden, alter-ego-ul excentric al lui Jack ce musteşte de farmec. În fond, a te irosi devotat în slujbe nocturne mediocre pentru a-ţi finanţa experimentele distructive, coroborat cu filosofiile dure expuse cu convingere în mişcarea underground iniţiată de tine, reprezintă o alternativă suficient de tentantă pentru oricare dintre cei reduşi la tăcere în faţa ecranului, cunoscătorii de minute de tipul Jack. Şi totuşi, îndrăznesc să afirm că un cârlig care a prins tinerimea nu pare a sta în picioare doar ca subsitut de revoltă înăbuşită în colecţia de zile, luni şi ani irosiţi.

Mai departe de celebrele reguli ale Fight Club, reverberează filosofia pierderii speranţei pentru a putea descoperi libertatea: libertatea de a te scufunda în abisul propriei fiinţe. Acesta e punctul nevralgic care încolonează o generaţie ale cărei repere exterioare alunecă în direcţii necunoscute. Nu senzaţiile viscerale atrag, ci plasarea în jocul dualităţii a unui întreg sistem, în care Jack – slujba de la birou – produsele IKEA – lumina – ordinea  contrabalansează, la limita insomniei, pe Tyler – Fight Club – explozibilul artizanal – sexul dezlănţuit – obscurul – pestilenţialul. Mai departe de spectrul vizionar al anostului, opţiunea anarhistă, imediată, se instalează adînc, confortabil, implacabil aproape.

Shoot the gun

Singura concluzie general acceptată, şi deci aplicată facil ca etichetă, este că vorbim despre un film violent şi imaginativ. Ceva mai departe de reperele compoziţionale, o stare de veghe generalizată îşi găseşte aici piloni de structură suficient de solizi pentru a merita o disecţie. La rece, setea de violenţă se poate astâmpăra nu mai departe de butonul telecomenzii, sau pe tastatură, sau pe joystick; sau, în cazuri extreme, în variante pedepsite penal. Nici reuşita eventualului truc voalat pe peliculă, preţ de zeci de minute, nu mai stă în picioare, căci îmi asum presupunerea de sănătate mintală a consumatorilor de realitate de gradul al doilea.

Mă îndoiesc, deci, că a crescut vânzarea de material explozibil odată golite sălile de cinematograf .  Nici nu îmi închipui că prin boxele prăfuite de bloc se ia cineva la trântă pentru că a văzut Fight Club. În schimb, cu farmecul unui lucru pe care îl cauţi cu ardoare şi care lâncezeşte sub ochii tăi, varianta „eu-cu-mine” se desprinde ca o fata morgana camuflată într-un deşert al crizei… O criză personală, la umbra crizei sociale. Între timp, după doar un deceniu, criza e şi econimică… Ce surpriză!

Fight Club, SUA, 1999, regia: David Fincher, scenariul: Jim Uhls după romanul lui Chuck Palahniuk, cu: Edward Norton, Brad Pitt, Helena Bonham Carter, Meat Loaf