-Hai bă, fă poză! Ai făcut?
-Da, bă! Ai văzut ce umflat era?
-De aseară stătea sub apă. Avea mâinile închircite pe volan!
-Nu vă supăraţi, l-au scos?
-Da, da, l-am văzut. Acum l-au băgat în dubă!
-Cum arăta?
-Aşa, pe la 40 de ani. Da era umflat groaznic şi puţea. Fetiţei mele i s-a făcut rău!
-Vai, aÅŸa se umflă dacă stau sub apă…”

- Conversaţie auzită recent, printre spec­ta­torii unui accident de maşină.

Cadavrul, fie că îl luăm dintr‑o perspectivă materialistă, ca materie organică în des­com­pu­nere, fie că îl privim ca pe fosta gazdă a unui oarecare suflet, trebuie să recunoaştem, este un deşeu. Societatea tinde să scape de deşeuri, arzându-le, îngropându-le, eliminându‑le în cele din urmă din arealul său, într-un puseu de igienă. Se întâmplă cu ma­şi­nile vechi, cu cojile de cartofi, cu dejecţiile, cu hoiturile de animale etc. Cadavrele umane, însă, pare-se, reprezintă un caz particular de deşeu. Desigur, majoritatea sunt eliminate elegant, dar unele au un destin extrem de interesant. În majoritatea cazurilor, mult mai interesant decât destinul pe care l-au avut cât timp mai mişcau, sau constituiau adăpostul unui suflet.

Moaştele sunt cel mai bun exemplu în acest sens, prin moaşte înţelegând orice cadavru premeditat conservat şi expus veneraţiei publice. Distanţa dintre Lenin şi Ioan Hrisostomul este una neglijabilă şi ţine de o nuanţă extrem de uşor de ignorat la nivel istoric; la fel şi cea dintre Ernesto Guevara şi Isus, două cazuri similare, extrem de bizare prin venerarea nu a corpului neînsufleţit, ci a imaginii sale reproduse. Ce ne interesează aici, însă, ţine de ipocrizia extremă a omului în propria raportare la rămăşiţele omeneşti.

Cadavrul este un tabu, atât din punct de vedere religios, cât ÅŸi juridic. Capitolul IV din codul penal al României, la articolul 319, prevede: „Profanarea prin orice mijloace a unui mormânt, a unui monument sau a unei urne funerare ori a unui ca­da­vru, se pedepseÅŸte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.” Acest articol, amplasat între „Împiedicarea libertăţii cultelor” ÅŸi „Tulburarea folosinÅ£ei locu­inÅ£ei”, plasează profanarea printre in­frac­ţi­u­nile care „Aduc atingere convieÅ£uirii so­ciale”. Se consacră, astfel, poziÅ£ia privilegiată pe care supremul deÅŸeu uman o are printre alte deÅŸeuri.

Biserica, pe de altă parte, fie ea creştină, papuaşă sau zulu, consacră morţilor ritualuri speciale. Nu există populaţie umană fără un cult al morţilor, de o natură sau alta. Am putea deduce, aşadar, ca există un respect unanim pentru încetarea vieţii şi pentru materia care rămâne în urma acestei încetări. Nimic mai greşit. Nu e respect, ci fascinaţie, şi nu o fascinaţie mistică, ci una impudică, morbidă, care dă la o parte vălul şubred pe care milenii de cizelare l-au aruncat peste primitivismul uman. Cadavrul e un spectacol.

De la începuturile istoriei, motorul dezvoltării umane a fost frica. Frica a determinat omul să se ascundă în peşteri, frica l-a făcut să coaguleze societăţi, să divinizeze natura, întâi, apoi să inventeze zei; de frică, omul a inventat războiul, de frică de război a inventat arme din ce în ce mai sofisticate. Fiecare spaimă şi-a găsit alinarea într-o nouă descoperire, într-o nouă evoluţie tehnologică. Fiecare spaimă, în afară de una. Moartea e spaima supremă. Moartea e frica imposibil de înfrânt. O suliţă în jugulara mamutului îl ucide. O bombă bine plasată opreşte inamicul. O clădire modernă, construită cu ajutorul ultimelor tehnologii, poate rezista la cel mai brutal cutremur. După 130.000 de ani de încercări, omul, însă, continuă să moară. Suprema frică îl bântuie în zgârienori, la fel cum îl bântuia în peşteră, iar cadavrul e mementoul compact al acestei frici supreme.
Există două mari raportări posibile la subiectul nostru. Dacă rămăşiţele aparţin cuiva drag, ele nu sunt cadavre. Incapabili să acceptăm moartea pe deplin, un astfel de corp este cel care a fost. Psihologia umană consemnează etapele prin care trece individul  la dispariţia unui apropiat. Prima etapă o reprezintă negarea. Urmează revolta şi, în final, acceptarea. Din fericire, însă, societatea elimină orice urmă a decesului în timp util, iar imaginea cu care aparţinătorii rămân e una relativ serenă.

Dacă rămăşiÅ£ele aparÅ£in unui terÅ£ necunoscut, situaÅ£ia se schimbă profund. Sub aparenÅ£a conÅŸtientizării tragediei ÅŸi a condoleanÅ£elor se ascunde, pe de o parte, o imensă uÅŸurare că moartea l-a luat pe altul; iar, pe de altă parte, o primitivă curiozitate faţă de un obiect deopotrivă familiar ÅŸi extrem de străin. Un exemplu suficient de grăitor îl reprezintă un număr destul de mare de bătrâni, abonaÅ£i ai cimitirelor, care se insinuează în alaiuri mortuare străine, înfulecă pomana ÅŸi împrăştie condoleanÅ£e. Oricine a avut o înmormântare în familie îi cunoaÅŸte. Ei reprezintă o extremă manifestare a voyeurismului existent în fiecare din noi: voyeurism care iese la iveală de fiecare dată când, „accidental”, ochii ne cad pe rubricile de necroloage din ziare.

Să revenim însă la moaşte. Dacă înmormântarea unui om simplu reprezintă un spectacol privat, care mai păstrează o aparenţă de respect, venerarea moaştelor este un spectacol de mase, în care cinismul şi barbaria se dezlănţuie pe deplin.

Dacă ar fi să aplicăm legea, întregul cler ortodox ar trebui să fie închis între 3 luni şi 3 ani, căci fiecare biserică deţine bucăţele de moaşte, în antimis, în temelie şi în piciorul mesei din altar. Se poate închipui o profanare mai mare decât spargerea cadavrului în mii de bucăţele şi folosirea sa ca material de construcţie? Oricât de incredibil sună, se poate. Pe lângă mutilarea de care vorbeam, părţi din corp sunt smulse, expuse şi, la nevoie, folosite ca monedă de schimb. Un exemplu grăitor e cel al Sfântului Dimitrie, căruia, după ce a fost furat de bulgari şi răscumpărat de un negustor macedonean, i s-a rupt o mână pentru a fi dusă la Kiev. Sau Sfântul Ioan Hrisostomul, ale cărui moaşte au fost dăruite, în 1997, de către Vatican Patriarhiei ortodoxe. Într‑un gest ecumenic, spun unii. De mi­tă ordinară, înaintea retrocedărilor, spun gurile rele. Din mumia lui Lenin, se pare, mai e autentic doar capul.

Expunerea moaÅŸtelor apelează la aceleaÅŸi resorturi umane la care apela ÅŸi expunerea criminalilor executaÅ£i în secolele trecute. DiferenÅ£a dintre racla de argint ÅŸi gibbet-ul medieval, ori Å£eapa neaoşă e, din nou, ignorabilă. Cadavrul e, pentru cei care îl expun, un instrument de propagandă: fie „faceÅ£i ca ei”, fie „nu faceÅ£i ca ei”. Dacă la nivel civil societatea s-a rafinat, înlocuind gibbet-ul cu posterul publicitar sau alte modalităţi de comunicare de masă, la nivel religios ea a rămas la fel de primitivă.