Recenta premieră a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca cu „Peer Gynt” (regia David Zinder) merită remarcată din cel puÅ£in un punct de vedere. Pe unii piesa lui Henrik Ibsen, lungă cât o saga, are darul să-i dezumfle. Åži, într-adevăr, montarea suferă de o anumită lungime, care nu se traduce printr-un deficit de atenÅ£ie din partea spectatorilor, cât, poate, printr-o oarecare diluare a jocului actoricesc la Peer Gynt cel tânăr (Sinkó Ferenc) care în anumite momente a dat senzaÅ£ia de ieÅŸire din ritm. Ceea ce, Å£inând seama de metrica textului ÅŸi de cerinÅ£ele fizice ale rolului nici nu e surprinzător. Ansamblul de actori ai Maghiarului au dovedit încă odată că reprezintă una din trupele de elită ale României ÅŸi Ungariei. Merită menÅ£iune specială PethÅ‘ Aniko- o Solveig pură, proaspătă ÅŸi ingenuă, pe potriva rolului, Bogdán Zsolt (Peer Gynt matur), foarte în personaj atât spiritual cât ÅŸi fizic; Biró József- mereu captând atenÅ£ia în scenele în care joacă, deÅŸi într-un ciudat de ingrat rol al Topitorului de Nasturi, un foarte exuberant ÅŸi inventiv Galló ErnÅ‘- ca Bătrânul din Dovre, ca ÅŸi Mólnar Levente- în roluri succesive de ţăran, notar, ospătar ÅŸi director al ospiciului- o apariÅ£ie neliniÅŸtitoare ÅŸi extrem de sugestivă. Merită evidenÅ£iate, însă, în egală măsură, costumele (Carmencita Brojboiu), scenografia (Miriam Guretzky) ÅŸi o componentă căreia teatrul din România îi acordă, încă, prea puÅ£ină importanţă- light- design-ul (Yaron Abulafia). Asupra acestor din urmă aspecte se concentrează scurta noastră analiză de spectacol.

Primele trei acte au fost contopite într-un singur segment de spectacol. Scenografia se compune dintr-o plantaţie de corpuri de înălţime medie, nişte ciuperci gigantice. Efectele pe care-l dau, în conjuncţie cu eclerajul, constumele flamboiante şi scena în rampă înclinată (în planul secund) ajută la rezolvarea ingenioasă a multora dintre cerinţele acţiunii scenice. În primul segment al piesei, scena devine şi vâlceaua unde se află casa lui Peer Gynt, e şi loc de nedeie, şi poiană, şi munte împădurit. Sugestia este desăvârşită, un fericit exemplu în care puţinul e de fapt mult. Spre pildă, apariţia trolilor e marcată de acţiunea scenică pe care o îndeplinesc ei- sfâşierea ciupercilor, care ni se dezvăluie ca nişte alcătuiri extrem de ingenioase, din cârpe. Dar aceste textile, odată împrăştiate pe scenă, dau un foarte reuşit efect de frunziş de codru- aproape că simţi atmosfera jilavă dintr-o pădure nordică.

Segmentele II şi III ale spectacolului (intercalate de pauze generoase de cafea!) corespund actelor IV şi V din piesă. În Actul IV (ospiciul egiptean, fantezia milionară, etc.) spaţiul de joc e segmentat printr-un paravan care alternează suprafeţe translucide cu cele opace, delimitând planul apropiat de planul doi al al acţiunii scenice, şi oferind un foarte clar reper afară- înăuntru, realitate (?)-amintire. Cu adevărat remarcabilă este scenografia ultimului act al spectacolului (III în logica montării, V în ordinea piesei scrise). Didascalia cere puntea unei corăbii în Marea Nordului, la apus de soare. În montarea lui David Zinder, şi prin light- design-ul lui Yaron Abulafia, scena capătă consistenţa unui spaţiu fantastic, oniric, în care fumul, sunetele, fasciculele proiectoarelor conturează o scenografie aproape voluptoasă, carnală, cu textură, în care ai impresia că poţi palpa chiar şi aerul. O scenografie ciudată, în care parâmele şi năvoadele date la reformă închipuie forme ciudate, luxuriante- eşti pe puntea corăbiei, dar la fel de bine poţi fi în adâncul mării, printre sargase, sau în vreo junglă luxuriantă, devoratoare de cine ştie ce construcţie umană. Un decor parcă tăiat în cristal, dar în acelaşi timp fragil, de consistenţa fumului care modelează eclerajul. Cu oarecari sugestii de Tairov şi Appia, dar şi cu o personalitate a sa, bine închegată şi netributară. Este unul din acele decoruri în care îmi imaginez că actorilor le face plăcere să joace. Sau poate că nu?