Mamma Mia!, SUA, 2008, regia: Phyllida Lloyd, cu: Amanda Seyfried, Meryl Streep, Stellan Skarsgard, Pierce Brosnan
Across the Universe, SUA, 2007, regia: Julie Taymor, cu: Evan Rachel Wood, Jim Sturgess, Joe Anderson, Dana Fuchs

Cînd am văzut, acum doi ani, Across the Universe, am iesit din sala de cinema înainte de jumătatea fi lmului. „Vreau să-mi mai placă Beatles, totusi…”, i-am replicat colegului cu care eram. Asta după ce, ini ial, m-am gîndit că asortarea cu muzica Beatlesilor poate face orice poveste din lume mai pu in proastă decît e în realitate – nu că I Am Sam, fi lmul din 2001 cu Sean Penn, ar fi fost o poveste proastă, dar era un exemplu de bună utilizare a unui soundtrack provenind de la o singură sursă. Scălîmbăielile tinerilor actori principali, cu vocalize de tip „Mandy Moore / Hilary Duff / Jessica Simpson” pe partea feminină si „Backstreet Boys / Westlife / Boyzone” pe partea masculină, au fost l decisive pentru a mă ridica de pe scaun după o oră. Ca să nu mai vorbesc de story-ul copiat după Hair – ce-au Vietnamul si revolta cu anii 2000, totusi? N-avem Irak, n-avem Afganistan, n-avem alte altea…?

The Way Some Friends Do

Anul ăsta, am văzut si Mamma Mia!, cu o strîngere de inimă, ce-i drept. Dar l-am văzut pînă la capăt. O nouă încercare de reciclare a unei trupe în vogă acum trei decenii, dar fără prea mari preten ii (fi lmul, poate si trupa). E si ăsta o prostie, însă una mai simpatică decît Across…, poate si pentru că nu cîntă doar tineri tremolosi, ci cîteva si cî iva mari. În ordinea talentului, Christine Baranski, Meryl, Colin Firth, Julie Walters, chiar si Skarsgard. În schimb, Pierce Brosnan pare o catastrofă rezultată din încrucisarea unei mioare afone cu un „mutri ionist” actor de telenovelă. Ce te poate  ine pînă la fi nalul fi lmului Phyllidei Lloyd e ce spuneam si mai sus: adică naturale ea si ghidusia (dusă pînă la „improv” pe alocuri) a actorilor-cîntăre i (cu excep iile de rigoare) în a glăsui de mama focului pe platourile de carton ce reconstituie o insulă grecească.

Can’t Buy Me Love

A doua oară, special pentru acest articolas, am rezistat la Across… N-a mai părut chiar aceeasi catastrofă – adică, aceleasi voci, acelasi 60’s story, dar părînd destul de coerent (poate pentru că l-am văzut pînă la capăt…). O mare întrebare însă tot rămîne, dacă nu chiar mai multe. Care e scopul acestor două fi lme? Care e publicul lor? Care e mesajul? Sigur, nu ne-mpiedică nimeni să luăm Mamma Mia! ca pe un simplu  muzament pentru niste actori plictisi i de drame(dii) oscarizabile, ori ca pe un prilej de cheltuit bani si făcut plăceri personale. Dar Across… emană anumite picături de… „sufl et profund” pe care cineva le-a pus în el, niste fi ricele de sudoare si o tentativă de viziune. Repet: cu ce scop? De ce n-as vedea, mai bine, Hair, dacă e să vorbim de maturizare, responsabilizare, socializare, implicare, neimplicare, iubire si, la urma urmei, libertate?

Ticket to… Ring, Ring!

Mă (mai) întreb: ce-or în elege pustii „din ziua de azi” din astea două musical-uri? Mie, în afară de nervi ori mici delicii vinovate, nu mi-au provocat altceva decît o puternică dorin ă de a da copy-paste la folderele ABBA si Beatles de pe hard-disk pe mp3-player, de a-mi îndesa căstile în urechi si de a porni la plimbare prin centru… (…Însă eu nu mai sînt chiar un pusti si stiu cu ce se mănîncă – si Beatles, si ABBA). Dar dacă ăsta într-adevăr era un scop, să-i învă ăm pe unii despre anumite muzici mai… muzicale decît drum’n’bass, oare un musical puternic fi xat temporal si unul complet auto-luat în balon erau cele mai bune unelte? Nu stiu. Încă mă întreb.