Par a fi din ce în ce mai puÅ£ini artiÅŸti care să se înhame la aÅŸa-zise „albume conceptuale”. Dacă în rock formula este aproape moartă, era nevoie ca un muzician dintr-o altă sferă să vină ÅŸi să demonstreze că abordarea unei culegeri de piese printr‑o viziune integralistă, nein­flu­enÅ£ată de rigorile industriei muzicale care cere hituri peste hituri, este în continuare un mod cel puÅ£in viabil de a crea.

Patricia Barber este o cântăreaţă de jazz modern, urban, rece ÅŸi surprinzător, albastru ÅŸi afumat discret cu fum de Å£igară ÅŸi aburi de Martini băut de oameni singuri. Vocea ei joasă este sigură pe ea ÅŸi feminină iar atunci când încearcă s-o înalÅ£e se dizolvă într-un tremur tensionat, imperfect ÅŸi minunat. Unele încercări aduc a Laurie Anderson, altele amintesc de a capella-ul halucinant al lui Suzane Vega din Tom’s Diner, alte piese sunt animate de un groove patologic, insaÅ£iabil ÅŸi pornit pe distrugerea oricărei forme de control de sine, totul cu sobrietate ÅŸi amărăciune. „Dacă te joci, apoi joacă-te serios!” pare a spune fiecare album al său, iar Mythologies nu face excepÅ£ie, deÅŸi este probabil cel mai jucăuÅŸ dintre ele.
ÃŽn Mythologies Patricia Barber ÅŸi-a propus să transpună în jazz Metamorfozele lui Ovidiu – muzică proteică ÅŸi metamorfoze, voodoo urban ÅŸi mitologie greco-romană.

Albumul începe în liniÅŸte, intră în cameră sfios ÅŸi tăcut, fără să atragă atenÅ£ia prin zgomot, ci prin calitatea de „elephant in the room”. O femeie îmbrăcată în blugi albaÅŸtri, cu un maieu negru ÅŸi un inel cu piatră de lună merge direct la pian, neinvitată, se aÅŸează, îşi aprinde o Å£igară ÅŸi începe o temă convolută ÅŸi stranie, în jurul căreia apar din senin tot felul de vaiete ÅŸi Å£ipete, scârţâituri… ÃŽn luciul pianului se oglindeÅŸte chipul ei blazat ÅŸi oarecum masculin, tema se potoleÅŸte, Å£ipetele din fundal preiau controlul, ÅŸi femeia începe să cânte/recite. „Illumination is in fact… performance” spune ea ironic, întrebându-se ÅŸi răspunzându-ÅŸi în acelaÅŸi timp.

Brusc, totul se structurează – tema de bass rămâne singurul foÅŸnet din fundal, peste care pluteÅŸte greoi vocea aceea imposibil de ignorat, soporifică, vocea care îşi spune într-o pseudo-prezentare „I am the daughter of Zeus” cu un ton de parcă ar vrea să spună „şi tare mult mi-a folosit…”. „The Moon” e la pian ÅŸi cântă cu dezamăgire, se joacă de‑a zeiÅ£a ÅŸi îşi cântă dragostea, ca apoi să se piardă în negrul lăcuit.

Apare Morpheus, cu totul diferit, înalt şi aburit ca un pahar cald, glasul cuiva care aşteaptă până la închiderea barului să poată a­dormi. Saxofon, contrabas şi pian dez­articulat, din clişeu dulceag şi american în progresii uitate şi stră­ine şi într-un fel de somn ac­va­tic.

Dacă Morpheus este aÅŸteptat, Pygmalion aÅŸteaptă ca statuia să miÅŸte. Glasul ÅŸlefuieÅŸte linia melodică, încearcă să o facă să miÅŸte din ÅŸold, puÅ£in, să capete gustul sărat al pieii vii, să respire. Ca de obicei, totul se întâmplă noaptea, tensiunea este adâncă, estompată – „imagination may be for fools, imagination may be cruel to be kind at the end of the day…”. LiniÅŸte, veghe, ritm…

Ruptură – o voce onctuoasă ÅŸi sălbatică, ironică ÅŸi plină de vigoare întinsă la maxim, înfometată ÅŸi batjocoritoare. O femeie îndesată, cu buzele strălucitoare, date cu puÅ£ină untură de gâscă, o femeie senzuală ÅŸi dezgustătoare cântă dizgraÅ£ios la o chitară torturată cu talent ÅŸi stăpânire de sine. Vocea este o masticaÅ£ie ÅŸi un dans, este ciclică ÅŸi are un zâmbet indecent în colÅ£ul buzelor ca să aibă de unde izbucni  un Icar conÅŸtient de sine ÅŸi fericit să se apropie de soare ÅŸi să ardă pentru că aÅŸa trebuie. Acest cântec este dedicat lui Nina Simone ÅŸi dacă n-ai înÅ£eles-o până acum, dacă asculÅ£i cu atenÅ£ie este foarte greu să nu vezi ceva ce sigur n-ai perceput până acum.

Cântecul suie până dincolo de limită, e o odă adusă hybris-ului ÅŸi a măreÅ£iei sale aeriene… înaltul ca oglindire perfectă a subteranului ÅŸi cântecul ca împlinire totală a celor două.
Contrast, enorm de mult contrast sfâşietor în acest album; urmează lamentaÅ£ia aproape insuportabilă a lui Orfeu deconstruit, un mort viu, înfrânt ÅŸi nespus de obosit… „I take the formless to heart and I fill pots with dirt… and myself with cold white wine…”. Chitara dă aici unul din cele mai sălbatice, tragice ÅŸi cutremurătoare solouri din câte am auzit vreodată. Orfeu nu mai are voce. Pentru el rage chitara, iar cuvintele sunt niÅŸte încercări vagi de reconciliere, greblând înÅ£elepciunea ca nisipul…

Din ce în ce mai jos, coborârea se face printr-un fel de vals tomnatec ÅŸi nobil, într-un duet senzual ÅŸi păcătos. Două glasuri fantomatice, greu de distins ÅŸi grele de aromă – Persefona ÅŸi Hades se joacă de-a plăcerea, nonÅŸalant ÅŸi elegant, delectându-se în propriul lor paradox fundamental.

Nimic nu e pur, nimic nu e indiscutabil – Narcis e la suprafaÅ£a abisului umed al celor doi zei subterani ÅŸi se oglindeÅŸte în el nepăsător. Muzica nu e lipsită de ironie, apelând conÅŸtient la un mic cliÅŸeu de percepÅ£ie – solo-ul de saxofon, dulceag ÅŸi languros râde puÅ£in de el însuÅŸi. Jocurile de cuvinte au toate dublu sens aici ÅŸi glasul se dedublează printre cuvinte formând o tensiune slabă ÅŸi instabilă, interzisă.

Următorul personaj calcă nepăsător prin balta lui Narcis. Jungla e a lui ÅŸi are de gând s-o stăpânească – Oedip, tânăr, puternic ÅŸi imperial intră ca un rege printre primitivi ÅŸi fiecare pas al său este o marcare a teritoriului.

Tribal, primordial, straniu, Oedip este esenÅ£ialmente iraÅ£ional, iar Phaeton râde deasupra, cuminte ÅŸi fericit, ameÅ£itor ÅŸi îmbătat de perspectiva nespus de amplă pe care o are asupra tuturor. Cântecul este un fel de ritm, un fel de dans, un fel de experiment poliglot ÅŸi ludic ÅŸi ciclic în care se aud ecouri profetice ale ultimului cântec…

Orele trec; vedem din nou femeia cu inel de piatră de lună. Stă la pian. Singură, obosită ÅŸi mereu dezamăgită, ea spune „This performance in fact, last, and sweetly in vain… let me entertain you one more time…”… Probabil cea mai frumoasă ÅŸi cea mai emoÅ£ională piesă de pe album, The Hours subliniază o încercare menÅ£inută mereu discret ÅŸi blând – metamorfozele jazz-ului ÅŸi Metamorfozele vorbesc nemijlocit despre umanitate. Åži poezia este zguduitoare ca un ochi rămas deschis…