Paco Ignacio Taibo II, Subcomandante Marcos, Morţii Incomozi, Humanitas, 2009

Ce mămăliga mă-sii de carte e asta? E un poliţist politic? E o satiră, un soi de parafrază colorat mexicană, la Sufletele moarte ale lui Gogol, fără zăpadă, Cicicov şi troică? E un experiment? Dacă da, experimentează ce? Un sufle de Kill Bill cu topping de mocudrama? Şi, vorba poetului, „who the fuck is Subcomandante Marcos, autor şi personaj totodată?

Iată tot atîtea pricini enervante ca să căutaţi şi să citiţi (fie şi-n tren, fie şi-n, mai ales, metrou ori autobuzul de navetă) cărţulia asta. Poate imi răspundeţi măcar la una, două dintre întrebările de mai sus, plus că, inevitabil, ca s-o faceţi va trebui mai întîi să vă controlaţi hohotele de rîs şi mîrîielile rînjite.

Pe scurt, e o carte în care doi detectivi, unul de oraş şi unul din zona rebelilor zapatişti, investighează fiecare cîte-o crimă. Iar crimele ajung să-şi răspundă, fie şi tangent, una alteia: ca atare, cei doi se întîlnesc şi-şi unesc, temporar, resursele. Unul însă, zdrenţărosul Sherlock Holmes al zapatiştilor, care lucrează fără bani, e, de fapt, un zombie, un „mort viu”, din seria dispăruţilor fără urmă din perioada micro-revoluţiei din Chappas, de la mijlocul anilor 90. Păi, dacă-i mort, cum investighează acuma, în 2004? Iac-aşa, că doar suntem în literatură „sudamericană”, mai precis mexicană (care Mexic e la centru, că ştiţi geografie, dar nu se pune, că tot de-i sub SUA e „sud”). Unde orice realism nu trece strada pînă nu-i stropit c-o picătură de magie (sau de peyotle, în fine).

Ce vrea cartea, în principiu, e propagandă de extremă stîngă, într-o copleşitoare proporţie. Adică, prin demantelarea sistemului politic şi prin coaserea filă cu filă a unor mărturii, parte autentice, parte ficţionale, vrea să ne convingă de dreptatea (edenică pe alocuri) a bieţilor nefericiţi din cea mai săracă şi nefericită regiune a Mexicului. Şi te-ar convinge poate şi mai dihai dacă n-ar amesteca, cu atîta sofisticare, o tehnologie postmodernă de scriitură cu un patos stalinisto-maoist.

Calitatea ei majoră e, însă, că te ţine destul de în priză, şi că, pe alocuri, are şi un soi de autoironie suculentă, luînd în răspăr insulele de internaţionalism proletar devenit turism interplanetar. În peniţă, portrete adorabile de anarhişti nemţi, propagandişti englezi, lesbiene feministe de stîngă focoasă, de toate naţiile şi culorile, reuniţi în tabere „de ajutorare” a revoluţiei continue din Chappas şi ţinînd-o tot într-o beţie, în memoria (bine confuzată cu ajutorul psihotropelor, la discreţie) unui „şaizeci şi optism” demult defunct. Partea asta mi-a plăcut cel mai tare.

Nu ştiu dacă Paco Ignation Taibo (al doilea) şi subcomandantul Marcos sunt două persoane sau una, şi mi-e şi lene să dau o căutare. Dar ştiu că lui (sau lor) nu le-a ieşit cu totul o Demoniadă bulgakoviană pe dos, nici un Suflete moarte în oglindă deformată. Dar măcar s-au – şi ne-au – distrat.