Ne-au lăsat să-i aşteptăm trei ani, dar parcă a meritat! Aici mă refer atât la albumul nou cât şi la un nou concert în România. După trei ani de zile şi o schimbare esenţială în componenţa formaţiei, „britanicii” de la Placebo au lansat un nou album. Acesta se numeşte Battle for the sun (la fel ca şi primul single) şi conţine în varianta Limited Box Set 16 piese. Se pare că schimbarea de baterist nu a afectat aproape deloc calitatea muzicii lor. Americanul Steve Forrest l-a înlocuit la finalul anului 2007 pe Steve Hewitt care activase în formaţie din 1996.

În comparaţie cu primul lor album, Placebo, se poate spune că într-adevăr se văd foarte multe schimbări în ceea ce priveşte stilul muzical abordat. Pe de-altă parte primul album al unei formaţii nu este niciodată cel mai elocvent. Faţă de Meds, capodopera absolută a acestei formaţii destul de longevive deja, Battle for the sun este cu siguranţă mai slab, dar per total este un album reuşit. Incomparabil mai reuşit decât alte albume Placebo, cum ar fi Sleeping with ghosts. În mod evident particularitatea stilului lor, dată în mare parte de solistul Brian Molko, se remarcă şi în piesele acestui album.

Printre cele mai reuşite se numără Battle for the sun, For what it’s worth, Kings of medicine şi The never-ending why. Totodată acestea sunt şi cele mai ritmate piese de pe album. Ascultând For what it’s worth se poate remarca foarte uşor că în stilul Placebo au intervenit unele mici schimbări. Cea mai evidentă este aceea că Brian Molko nu numai că are backing vocals, ba mai mult, există pasaje cântate în cor de toţi cei trei componenţi stabili ai formaţiei. Acelaşi lucru se observă şi la melodia Ashtray heart.

Dacă e să analizăm versurile melodiilor de pe noul album se remarcă faptul că sunt mult mai puţin şocante sau arţăgoase în comparaţie cu cele de pe albumele precedente. Referirile la clasicul model „Sex, Drugs&Rock’n’Roll” sunt mult mai puţine, dacă nu inexistente, iar săgeţile verbale îndreptate înspre zona politico-socială de asemenea. Această schimbare survine, cel mai probabil, din faptul că principalul compozitor al formaţiei, care e totodată şi solistul acesteia, a decis să îşi pună odată pentru totdeauna ordine în viaţă şi să se „cuminţească”. Gurile rele ar putea spune că, din păcate, asta îi face mai comerciali… Eu nu cred că este cazul.

Versurile vorbesc în mare parte despre relaţii nereuşite, dar bineînţeles, nu la modul siropos, ci la modul „Placebo”, cu alăturări neaşteptate de cuvinte şi cu metafore dintre cele mai originale.  Cele mai lente piese de pe album sunt Happy you’re gone şi The movie on your eyelids, care se încadrează perfect în tipologia melodiilor slow de până acum. Un alt element original al acestui album este folosirea viorii pe negativul anumitor melodii.

Concluzia la care am ajuns ascultând până la epuizare albumul şi mergând şi la concertul susţinut pe 21 iunie la Bucureşti este că Placebo a suferit o maturizare destul de bruscă în aceşti trei ani şi că deja încep să se adreseze unei categorii mult mai largi de public. Maturizare sau îmbătrânire, nu m-am prea hotărât asupra cuvântului… Deocamdată.