Măştile de Fumiko Enchi, editura Humanitas, 2007

Viaţa cea nouă de Orhan Pamuk, editura editura Curtea Veche, 2007

Pe meniul de astăzi se regăsesc două romane: Măştile de Fumiko Enchi şi Viaţa cea nouă de Orhan Pamuk, ambele extrem de diferite, dar la fel de fascinante pentru cititorul român, şi nu pentru că ar fi vorba de nişte poveşti extraordinare ci, mai ales, pentru că ne plonjează în două culturi necunoscute nouă.

Prima dintre ele, Măştile, apărută la Humanitas, în colecţia Raftul Denisei, prezintă povestea unei scriitoare japoneze, Mieko Toganō, fascinată de miturile şi ritualurile vechii Japonii. Uşor telenovestilstică pentru gustul meu, povestea se concentrează în jurul unei iubiri eşuate şi a pierderii fiului, evenimente ce o fac pe protagonistă să comploteze plină de cruzime împotriva oamenilor ce se apropie de ea, folosindu-se în permanenţă de ciudata iubire împărtăşită pentru nora ei, Yasuko.

Dar fascinaţia abia acum apare: cartea pare greu de citit datorită termenilor japonezi ce desemnează măşti, ritualuri, costume, obiceiuri: însă e captivantă prin consistenţa informaţiilor pe care le oferă despre această lume. Personajul principal e un exponent al unei lungi tradiţii, peste care se suprapune cultura nouă japoneză, Fumiko Enchi creând astfel un univers atractiv şi care pare greu de atins şi înţeles. Romanul rămâne interesant însă doar din această perspectivă, pentru că, aşa cum spuneam anterior, are o intrigă destul de facilă, presărată pe ici colo cu superstiţii ce nu par a se încadra în construcţia personajelor: de pildă, Yasuko continuă cercetările răposatului ei soţ legate de fenomenul de posedare demonică, frecvent întâlnit în epoca Heian (794-1185), dar discută în cadrul unui grup ce se întâlneşte o dată pe lună despre posedările actuale de către spirite. Măştile fac parte şi din incursiunea culturală pe care o oferă romanul, dar sunt şi o trimitere la multiplele feţe pe care le are personajul central, cruda Mieko. Iar morala ar fi că dragostea ucide, la propriu. Autoarea acestui roman a debutat cu piese de teatru şi a continuat cu romane. Pentru activitatea ei a fost distinsă cu Ordinul Japoniei în 1985.

Pe de altă parte, în Viaţa cea nouă ne duce într-o altă lume necunoscută, cea a Turciei, fascinantă prin întâlnirea provocată de cele două continente, ideologii, lumi. Orhan Pamuk este unul dintre cei mai în vogă scriitori, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 2006. După ce am citit acest roman am înţeles de ce.

„Într-o zi am citit o carte şi întreaga mea viaţa s-a schimbat”, acesta este prima frază dintr-un roman iniţiatic, în care autorul străbate drumurile din stepele Anatoliei, cunoaşte moartea, dragostea, iluzia şi deziluzia, toate provocate de Turcia modernă. Sincer, nu e un roman ce poate fi povestit. Pot să spicuiesc pentru voi bucăţi de aventuri, ca de pildă alesul autobuzelor: „Varanul Zburător, Adevăratul Varan, Varanul Expres”. Termenul varan înseamnă „cel ce ajunge undeva”, iar pentru cetăţenii români ai şoselelor este probabil asociat cu tirurile turceşti ce ne străbat ţara. Dar, revenind, în niciun caz nu pot reface experienţa unei iniţieri individuale, care, cred eu, are ca scop o receptare similară: personală şi singulară.  Pentru mine reprezintă o experienţă unică şi intimă, pe care prefer să mi-o consum în linişte.

Dincolo de orice însă, romanul este o meditaţie despre cunoaştere, reprezentată de „cartea citită care schimbă vieţi”, despre realitate şi ficţiune, dar în aceeaşi măsură, despre destin.

Viaţa cea nouă, romanul cu reputaţia celei mai rapid vândute cărţi din istoria Turciei, a apărut la editura Curtea Veche, în cadrul programului Cultura 2000 şi este, din punctul meu de vedere, recomandarea toamnei.