Marilena (2008)

• Regia ÅŸi scenariul: Mircea Daneliuc.
• Montajul: Corina Stavilă.
• Costumele: Gabriela Nico­laescu.
• Producător: Ion Marinescu
• DistribuÅ£ia: Cecilia Bârbora, Nico­dim Ungureanu, Cornel Palade, Sergei Mizil,  Anca Sigartău, Andrea Ivett Eröss, Noémi Zsófia Eröss

ÃŽn penultima zi a TIFF-ului, publicul a avut onoarea de a fi martor la premiera absolută în România a celei mai noi producÅ£ii în regia lui Mircea Daneliuc: Marilena – ecranizare după romanul omonim al regizorului, publicat în 1999. Lăsând la o parte “izvorul” creaÅ£iei, filmul pare să continue seria de nereuÅŸite cinematografice ale artistului – referindu-mă, aici, la Sistemul nervos (2005) ÅŸi Legiunea străină (2008).

Radu (Sergei Mizil), plecat la muncă în Canada, a lăsat-o pe iubita lui, Marilena (Cecilia Bârbora), în “supravegherea” prietenului lor, Sebi (Nicodim Ungureanu); dar ÅŸi automobilul său e, de altfel, lăsat pe-aceleaÅŸi mâini. ÃŽnsă, încă de la începutul filmului, vedem că Sebi nu este tocmai bun la a Å£ine lucrurile sub control. BuÅŸeÅŸte maÅŸina, ÅŸi ajunge acasă la Marilena. Unde înÅ£elegem care este, de fapt, natura relaÅ£iei dintre cei doi. Femeia – de aproximativ 30 de ani – are un copil mic; ÅŸi nu cu Radu, care e plecat de ceva vreme din Å£ară ÅŸi cu care, deÅŸi încercase, nu putea  face copii… ci, mai mult ca sigur, cu Sebi, în ciuda faptului că acesta din urmă are propria sa familie. ExistenÅ£a bebeluÅŸului trebuie Å£inută secretă, cu atât mai mult cu cât Radu trebuie să se întoarcă acasă în una din zilele următoare.

Marilena întârzie din nou la serviciu – lucrează la o fabrică de mobilă – ÅŸi e nevoită să-ÅŸi ceară scuze de la ÅŸeful ei, Smântânică (Cornel Palade). Acesta are obiceiul de-a o „înghesui” din când în când, iar femeia nu prea opune rezistenţă în momentele (nu puÅ£ine) în care urmăreÅŸte să se învoiască de la birou. Mai mult decât atât, Marilena dă semne cum că ar fi din nou gravidă, dar preferă să învinuiască ficatul pentru starea permanentă de greaţă. Când se anunţă întoarcerea emigrantului, e nevoită să-i ceară un favor mai mare lui Smântânică: să se îngrijească pentru câteva zile de copil, despre care pretinde că e al surorii ei. Smântânică acceptă, ÅŸtiind ce-ar putea obÅ£ine în schimb.

Bine-nţeles, problemele nu se opresc aici. Drama se transformă în thriller, dar cu aceeaşi doză de umor negru, când Radu şi Sebi pun la cale nişte afaceri murdare, pentru care pleacă cu toţii spre Braşov.

Filmul ne serveÅŸte aceeaÅŸi tragicomedie despre problemele ÅŸi mizeriile cu care se confruntă oamenii simpli din România; în decorul înăbuÅŸitor al mahalalelor supraaglomerate ÅŸi prăfuite ale capitalei, femeia, românca get-beget, cu defectele (prostia ÅŸi absurdităţile etc.) ei, este încolÅ£ită de bărbaÅ£i care îşi cer fiecare dreptul la ceea ce li s-a mai oferit înainte ÅŸi le Å£ine…”spiritul ridicat”. Sebi devine gelos când vede cum se poartă eroina cu (în fapt) iubitul ei, iar secvenÅ£a în care “asistă” involuntar la partida de amor a celor doi îi declanÅŸează dorinÅ£a de răzbunare; aÅŸa că îi strică afacerea partenerului.

Comic de nume (Smântânică), comic de limbaj (argouri – „mergem să luăm <lâna> de la BraÅŸov”- sau pure greÅŸeli de vorbire) ÅŸi comic de situaÅ£ie cât cuprinde (ex: ciocnirea repetată a maÅŸinii celui absent); toate de efect, ce-i drept, că nu degeaba au succes grupurile de divertisment grobian la televizor, în serile de duminică.

Marilena este într-o agitaÅ£ie continuă, supusă în permanenţă stresului în încercarea de-ai împăca pe toÅ£i ÅŸi de a se salva pe sine. Tot ce-ÅŸi doreÅŸte ea este o viaţă liniÅŸtită. Dar, în povestea asta, nimeni nu câştigă. Tot ce ar lipsi e ca acÅ£iunea să fie plasată înainte de ‘89 ÅŸi reÅ£eta ar fi completă.

Trebuie să semnalăm, totuÅŸi, folosirea cu haz a câtorva elemente: Marilena se lasă cu greu pe mâna lui Radu, care vrea să-i facă un tatuaj, dar rămâne cu el neterminat deoarece nu mai suportă durerea; aÅŸa că cei doi recurg la următoarea soluÅ£ie: pe bandajul de pe zona afectată, desenează ceea ce ar fi trebuit să ilustreze tatuajul – tricolorul. Efectul comic, mai subtil dar, calitativ, superior, este ceea ce aÅŸteptau cunoscătorii stilisticii lui Daneliuc. Ce primesc e, însă, maniera.

O altă scenă notabilă este cea de introducere în care, prin efectul de slow motion, urmărim reacÅ£iile ÅŸi mimica personajelor aflate în scena climax a unui accident rutier; expresiile feÅ£elor, văzute, astfel, în detaliu, capătă dimensiuni aproape groteÅŸti, iar comicul se realizează imediat ce, pe buzele lor, se pot descifra înjurături care mai de care mai “autohtone”. Personajele sunt autentice, atât prin comportament (joc actoricesc bun ÅŸi text în acord cu contextul), cât ÅŸi prin aspect, vestimentaÅ£ie (de care se face responsabilă Gabriela Nicolaescu). Ceea ce dă senzaÅ£ia de lipsă de rafinament ÅŸi inutilitate este banalitatea scenariului: tratament satiric al unei poveÅŸti telenovelistice, cu incursiuni de scene thriller. Una peste alta, filmul te lasă cu un gust amar.