Mereu în grabă, cu „Piaţa de la A la Z” într-o mână, telefonul lipit de ureche şi un pix între dinţi, cu o faţă pierdută şi încruntată fie din cauza caniculei, fie din cauza nenumăratelor călătorii cu troleul prin zone diferite ale Clujului, debusolat de agitaţie, cu teneşii murdari de cât a fost călcat în picioare, e o imagine pe care o putem recunoaşte uşor, nu-i aşa? Nu, nu e vorba de un personaj (deşi ar putea deveni, ţinând cont de palmele primite), e vorba de portretul studentului care îşi caută chirie în Cluj!

Începând din luna august, în Cluj-Napoca ( nu numai, cel mai probabil şi în celelalte centre universitare din ţară ) proprietarii de apartamente şi garsoniere încep să-şi îngraşe preţurile la chirii, pentru că urmează un nou val de studenţi care – folosind dialectul zonei – „îi musai” să fie jecmănit. Cei care nu ştiu de acest fenomen, vin la începutul lui septembrie, iar după zeci de telefoane la anunţuri şi câteva călătorii prin fundăturile oraşului în apartamente de un confort îndoielnic, intră în panică, îşi sună părinţii cu lacrimi în bărbie şi aleg locuinţa cea mai puţin proastă, cea mai „avantajoasă” (ţinând cont de ofertele de pe piaţă ).

De ce „ avantajoasă”? Deoarece chiria unei garsoniere aici, nu foarte aproape de centru, costă între 200 şi 300 de euro! Asta doar în condiţiile în care vrei ca bucătăria să fie separată de camera, nu să constea într-o perdea care desparte un mini-aragaz aşezat pe un scaun şubred, de o canapea pe care au dormit 3 generaţii! Dacă nu ai de ales, accepţi şi compromisul acesta, dar de cele mai multe ori te mai apucă plânsul încă o dată, îţi faci curaj să-i suni pe ai tăi, le expui problema şi ei te liniştesc: „mai bine îţi rămân mai puţini bani de buzunar decât să stai în condiţiile alea”.

Aşa că te trezeşti că plăteşti o chirie mai mare decât ţi-ai putea permite dacă te-ai angaja, şi începi să fii tot mai frustrat că îţi exploatezi părinţii. Te întrebi cum stă treaba cu chiriile prin Europa. Dai un search pe Google. Frustrările se înmulţesc. Nu înţelegi şi încerci să te convingi că tot la noi e mai bine. Nu prea ai argumente. Dar mergi înainte.

O scurtă trecere în revistă a chiriilor din Europa, ne pune în situaţia de a rămâne încremeniţi de diferenţele foarte mici care există între preţurile de aici şi cele din diferite oraşe europene. Există totuşi o mare discrepanţă între salariile şi nivelul de trai de aici şi de „dincolo”! Spre exemplu, pentru un apartament de două camere plus living, aproape de centrul Berlinului se plăteşte circa 400 de euro, ceea ce nu se poate spune că se aplică în Cluj sau în Bucureşti. La noi, faptul că un apartament de două camere are living, în care e inclusă şi bucătăria, se consideră apartament cu trei camere, ceea ce automat ridică preţul! Un apartament, tot de două camere plus living, în centrul Vienei costă pe lună 500 de euro, în Paris ajunge chiar şi la 700 de euro, dar socotind raportul salariu mediu-chirie, semnalăm o decenţă demnă de respectat a ofertelor proprietarilor de acolo, decenţă de care la noi s-a uitat…E cu atât mai revoltător cu cât presiunea se pune pe studenţi şi e foarte jenant pentru proprietari că sunt întreţinuţi (alt cuvânt nu există! ) de către…cei mai tineri.

După „sportul” căutării unei garsoniere ( finalizată, în unele cazuri, cu închirierea unui demisol acceptabil de circa 200 de euro, într-o casă în care proprietarii stau deasupra), urmează formalizarea acestei acţiuni: contractul. Partea cea mai distractivă e că, de cele mai multe ori, proprietarul găseşte tot soiul de soluţii, evident în favoarea sa. Îţi propune un contract înregistrat la Finanţe în care trece preţul cel mai mic posibil pentru întocmirea acestui act (anul trecut era de 10 ron!) sub motiv că ai fi vreo rudă de a lui. Caşti ochii pentru că nu ştii cum se procedează şi te conformezi, mai ales că ţi se spune asta pe un ton ridicat, care pretinde mii de mulţumiri pentru „favor”: fiindcă, „dacă am fi făcut contract cu preţul real, aş fi fost nevoit să-ţi iau mai mult”.

După ce te trezeşti din euforia faptului că totuşi ai un acoperiş deasupra capului, realizezi că ai contribuit (involuntar!) la o mare afacere „la negru”. Nu mai ai ce schimba, şi îţi spui că oricum locuinţa e provizorie, mai ales că igrasia îşi face simţită prezenţa, iar taxele vin cam mult pentru spaţiul pe care îl ai. Mai faci o descoperire: deşi contoarele sunt separate, factura vine la comun, aşa că plăteşti mai mult la întreţinere decât ar trebui. Urmează verificarea contoarelor în fiecare zi, contabilizarea lor şi turele zilnice la proprietar pentru a-i dovedi că nu eşti prost şi că ţi-ai dat seama că te trage pe sfoară!

După ce ai ţinut-o aşa vreo trei-patru luni, îţi iei din nou inima în dinţi, aştepţi să vină ziua de marţi ca să-ţi cumperi „Piaţa de la A la Z”, şi porneşti iar „la vânătoare” de chirii. Ţinând cont de context, de fapt, vânătoarea propriu-zisă e a proprietarilor, căci se finalizează cu o „ pradă” lunară de câte 200-400 euro (fie că au garsonieră, fie un apartament cu două camere ). Cam aşa stau lucrurile pe la noi: o întreagă aventură şi o reală provocare să jinduieşti la o casă pe timpul studiilor!

Ar trebui să dau şi exemplul Suediei ca să ni se mai clarifice diferenţele: chiriaşii plătesc de trei ori mai mult decât ar fi plătit în România, dar au un salariu de cinci – şase ori mai mare, ceea ce înseamna că la ei chiriile sunt de doua ori mai reduse decât la noi, raportate la puterea de cumpărare. Mai mult, citesc pe un forum, tot în Suedia, că proprietarul are cu mult mai multe atribuţii decât cele cunoscute pe-aici: face o renovare completă la fiecare 12 ani ( până de curând, era doar la fiecare 10 ani), o renovare destul de extinsă după schimbarea chiriaşului (schimbat cada şi chiuveta, uşile şi parchetul, dacă e cazul, plus ridică sau desfiinţează pereţi, în funcţie de dorinţele noului chiriaş ), face toate reparaţiile în casă (electrică, instalaţii etc.). Şocant, pentru cei obişnuiţi cu „moda” de aici, e că apa şi încălzirea sunt incluse în chirie!

Continuând pe linia şocurilor exasperante, în România, chiriile sunt echivalente cu cele din Austria sau Ungaria. În zonele periferice din capitala austrică sau ungară, o garsonieră poate fi închiriată cu acelaşi preţ cerut de proprietarii „ periferici” din Bucureşti, adică aproximativ 250 de euro. Încă o dată, aduc în discuţie Parisul, capitala europeană care a degajat o fascinaţie aparte pentru noi, restul: acolo, o garsonieră e dată în chirie cu 300-400 de euro, ceea ce ne supune unui test involuntar de imaginaţie: mansardă la Paris (în fine, garsonieră, apartament, ce-o fi, numai acoperiş să aibă!) sau demisol în Cluj (…Bucureşti, Timişoara, Iaşi…)?

Dacă ţinem cont doar de calcule şi statistici referitoare la închirieri, probabil mai mult de jumătate din studenţi ar pleca în capitalele europene (ceea ce nu mi-am propus, chiar dacă asta bănuiaţi încă din titlu). Liniştitor e că nu suntem formataţi doar astfel (aşa sper, cel puţin deocamdată ), că ceva ne reţine aici, cu toate că noi constituim prilejul „afacerii secolului”şi conştientizăm acest lucru. Important e ca, la achiziţionarea unui apartament, după finalizarea studiilor, să lăsăm aşchia să sară dincolo de trunchi, departe… Altfel… toată revolta de acum ar fi inutilă. Istoria nu are voie să se repete.