Festivalul Internaţioal de Teatru Sibiu, 2009: Livada de Vişini, International Stanislavsky Foundation & Theatre “Meno Fortas” (Rus/Ltu), de Anton Pavlovici Cehov, Regia: Eimuntas Nekrosius, Scenografia: Nadejda Gultiajeva, Muzica: Mindaugas Urbaitis, Produs de: Zeinab Seid-Zade, Cu: Liudmila Maksakova, Vladimir Ilin, Mihail Trukhin, Inga Strelkova-Oboldina, Alexei Petenko, Julia Marcenko, Igor Gordin, Ksenia Karaeva, Natalia Kurdubova, Ivan Agapov, Anna Ianovskaya, Sergei Pinegin, Ilia Isaev, Dmitri Juravlev, Anton Kukuşkin, Olga Cernook

Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu a adus anul acesta în selecţia indoor un spectacol recent al lui Eimuntas Nekrosjius, montat la Moscova. Regizorul lituanian, devenit celebru prin Trilogia Shakespeariană : Macbeth, Hamlet, Othello, prezentată anul trecut în Festivalul Shakespeare, se află acum la vârsta senectuţii, motiv să abordeze textele sfârşitului. Cum asupra lui Hamlet şi-a expus în urmă cu 12 ani o viziune barocă, întunecată şi fascinantă prin multitudinea şi complexitatea soluţiilor scenice, era timpul pentru Livada de vişini. Ultima piesă a tetralogiei cehoviene, scrisă cu greutate printre accesele hemoptizice, este o lentă agonie, cronica unei morţi anunţate. Cehov introduce moartea în urzeala textului, iar modelul funerar se construieşte încet, insidios, din replici de un umor trist, din amintiri deformate de timp, din nostalgia grea, nesfârşită ca stepa rusă. Nekrosjius preia sugestia şi îşi ansamblează spectacolul în jurul morţii presimţite. Stingerea unei lumi se aseamănă cu pierderea memoriei. Trecătorul care vrea să ajungă la gară, de la finalul piesei, este un amnezic în căutarea memoriei. De altfel, prima parte a spectacolului oferă imaginea simbolică a gării în proximitatea livezii. Două cercuri, tampoanele unei locomotive, se ivesc ameninţător din ceaţă ca gura unui pistol. Livada din vechime şi gara cea nouă, victima şi călăul.

Regizorul lituanian face un spectacol al refugierii în copilărie ca ultim reflex de apărare în faţa morţii pentru două păpuşi stricate, Ranevskaia şi Gaev. Spectacolul de la Moscova, produs de Fundaţia Stanislavski şi de Teatrul Meno Fortas din Vilnius, curge în ritmul dilatat al morţii, cu lentoarea cataleptică a amintirilor derulate în mintea înfierbântată a unor muribunzi. De altfel, spectacolul debutează cu cele două motive, moartea şi joaca, simbiotic definite. În prima scenă, Ranevskaia îşi transformă venirea de la Paris într-un priveghi. Întinsă pe patul pe care bătrânul Firs îl tot cară prin scenă, ea îşi sprijină capul de un ciot de vişin. Viaţa lui Liubov Andreevna e pe sfârşite, ca şi cea a livezii. Identificarea celor două, conţinută în textul cehovian, se dezvoltă la Nekrosjius. Existenţa bolnavă a Ranevskăi se resimte în starea livezii. Vişina de pe tort la Nekrosjius este faptul că, ajunşi aproape de finalul vieţii, Ranevskaia şi Gaev retrăiesc copilăria ca pe momentul prim şi absolut al fericirii. Timpul curge invers pentru ei, dar alterat, ca şi cum personajele ar suferi de Alzheimer. În acest context parodic, livada de vişini este, la Nekrosjius, una de jucării.

Retorica jocului la Nekrosjius

În cartea Livada de vişini, teatrul nostru, George Banu menţine tot timpul o paralelă între ultima piesă cehoviană şi Hamlet. Dincolo de referirea explicită a lui Lopahin care a văzut un spectacol cu piesa shakesperiană şi i-a plăcut „Ohmelia”, există motive comune ambelor texte, unul dintre ele fiind cel al morţii. „Să mori, să dormi”, se lamentează prinţul danez, iar Nekrosjius construieşte în spectacolul său visul mortal în care se visează înseşi personajele, un soi de matrioşkă onirică. Ranevskaia, Gaev, Ania, Duniaşa, Charlotte bântuie graţios în propriile fantasme diafane, dar vânzoleala lor este haotică, o zbatere dureroasă, mustind de suferinţă. Nekrosjius parodiază textul, ba chiar adoptă distanţarea brechtiană în încercarea de a tăia din rădăcină melodrama rusească, jelania ridicolă a autovictimizării, patetismul neputinţei jucate şi a lenei existenţiale. Nu se poate spune cu certitudine dacă regizorul a empatizat cu personajele, dar că le-a dat peste nas se vede clar. Refugierea în copilărie este o formă de apărare în faţa intruziunii modernităţii cu toate avantajele şi hibele sale, dar şi un gest de laşitate. Ba mai mult, Nekrosjius aduce ca justificare şi o doză de maladiv. Jocurile iau formă absurdă. Scamatoriile Charlottei parodiază copilăria, urâţind-o. Guvernanta se joacă de-a iepurii şi vânătorul, doar că dragălaşele animăluţe magice sunt Ania şi Duniaşa, iconuri groteşti, supradimensionate ale unor proiecţii deformate ale copilăriei.

Ranevskaia şi familia ei plonjează într-un timp al existenţei incipiente, jocurile sunt primitive şi delicioase prin nonsensul lor ca alergarea în trenuleţ după un iepure împăiat prin camera Aniei. Nekrosjius resetează relaţia dintre personaje şi realitate şi îi „pierde” din prezent pe Ranevskaia şi Gaev şi prin atracţie, şi pe Ania şi Charlotte. Ei trăiesc într-un timp nedefinit, rătăciţi între un trecut îndepărtat şi un viitor incert. Ceea ce îi desincronizează de realitate nu este pierderea unui spaţiu, livada, ci a unui timp, copilăria. De aceea, prezenţa Ranevskăi este aproape fantomatică, diluată şi uşor anacronică. În acest univers grotesc, dominat de joc ca modalitate absolută de exprimare, intruziunea absurdului adus de teoriile politice ale lui Petea Trofimov este dureroasă, dar nu tocmai surprinzătoare. Ca şi Liubov Andreevna, Petea patinează în zona utopiilor, doar că acest Gavroche comunist aberează stângaci şi sec, în aşteptarea unui „soare” care să îl însufleţească. Visul lui Petea va răsturna lumea, gasindu-i un sens pe dos. O scară fără logică, de care toată lumea se împiedică (în fruntea cu Epihodov, desigur) capătă sens datorită eternului student, dar utilitatea sa ca obiect este nulă, căci treptele duc într-un unghi închis. În vârful scării nu e nimic. Nonsensul complet. „Soarele” lui Petea arde livada. Pentru Liubov Andreevna, vişinii în floare sunt esenţa iubirii. Petea îi secătuieşte ca seceta. Lumea Ranevskăi este bogată, încărcată de amintiri, de senzaţii, de dragoste, de aventură, cea a lui Trofimov este sterilă. Surplus de iubire şi ariditate în trăiri. E firesc ca Ranevskaia să se prăbuşească în faţa unui asemenea viitor.

Lopahin este cel care înţelege ce se pierde odată cu livada,   tânjeşte să aibă acea iubire nesfârşită pe care o reprezintă simbolic livada şi cumpără nu pământul, nu vişinii, ci amintirile; iar când realizează că nu le poate avea, încearcă să îşi creeze propriile sale amintiri despre o fericire imaginară. De altfel, când face anunţul vânzării livezii, aceasta deja nu mai există, dar reapare mai târziu, în mintea lui Liubov. Lopahin imită mimetic viaţa Ranevskăi, fără să aibă forţa de a o trăi. Ranevskaia este conţinutul, Lopahin doar interfaţa acestuia. Un concept şi reprezentarea sa grafică.

Nekrosjius parodiază constant tendinţa personajelor de a se juca. Lumea se prăbuşeşte şi ei dansează. Sunt momente feerice câteodată, sunt momente felliniene de multe ori. Există un loc în care însă regizorul a pus esenţa conceptului său despre Livada de vişini: livada însăşi.

Livada de jucării

În aceeaşi carte citată mai sus, Livada de vişini, teatrul nostru, George Banu face parelele între diferitele reprezentări ale livezii din spectacolele marilor regizori, de la imagini încărcate la un sigur vişin pe post de axis mundi, de la copaci chirciţi şi sterpi la lipsa totală a acestora. Poate că George Banu va face adăugiri acestui volum, căci cu siguranţă livada lui Nekrosjius merită un loc special în seria livezilor memorabile. Vişinii lituanianului au drept coroană jucării de lemn, avioane, săgeţi, bumeranguri, dar mai ales sfârleze. Sunt jucării făcute parcă de Moş Crăciun, jucăriile copilului universal, ale începutului de viaţă, generatoare de simplitate senină, fericire calmă, un bine subînţeles. Livada lui Nekrosjius nu este feerică, dar pare decupată din poveştişle cu tâlc, este parte din magia căsuţei de turtă dulce din Hänsel şi Gretel, sau din grădina Iepurelui de vară din Alice în ţara minunilor. Dacă livada este normală în minunăţia ei ingenuă, muzica este complet a-normală. Întâi Mahler, melancolic şi funebru, apoi ţipetele păsărilor, ascuţite, ţiuitoare până la asurzire. Când Ranevskaia cere să cânte muzica, ciripitul prelungit al păsărilor agitate ca înaintea furtunii devine insuportabil. Durerea înăbuşită a Ranevskăi s-a transmis spectatorilor prin sublimarea în acest sunet chinuitor căci altfel, pe scenă, Nekrosjius a şters orice urmă de patetism. Ranevskaia îşi trăieşte drama autist, Gaev face paradă cu bonomia lui trăncănită, de neluat în serios, Lopahin îşi ascunde trăirile şi stângăciile într-o aparenţă bolovănoasă şi rigidă, Varia îşi reprimă frustările în robusteţea dârză a gesturilor repezite. Regizorul comprimă sentimente, stări, senzaţii sub o mulţime de metafore reci, gesturi studiate, atitudini premeditate. De aici apare şi un defazaj între stil şi intepretare.

Nekrosjius păstrează metaforele teatrului puternic vizual, aşa cum  îl ştim din Trilogia shakespeariană. Sedimente de metafore pe fiecare replică, soluţii ingenioase la fiecare scenă, o încărcătură de simboluri în detalii aproape cinematografice, poate puţin prea mult, poate puţin prea încărcat. Spectacolul a fost însă montat la Moscova cu actori ruşi, nu cu actorii lituanieni de la Meno Fortas, cei care înţelegeau foarte bine tendinţele expresioniste sau suprarealiste ale regizorului. Drept urmare, am văzut un frumos spectacol de imagine jucat prin excelenţă  stanislavkian. Realismul psihologic şi metafora vizuală nu se exclud, nici vorbă; dar, pe undeva, în acest spectacol anumite conexiuni nu s-au făcut. Actorii ruşi au jucat admirabil, viziunea nekrosjiană asupra Livezii de vişini este (prea) serios argumentată, dar amestecul nu a fost foarte bine trecut prin blender. E ca şi cum ar fi amestecat apă cu ulei, pe alocuri fiecare componentă şi-a păstrat substanţa, independentă de cealaltă. Este şi motivul pentru care cele aproape cinci ore de spectacol se resimt obositor la un moment dat. Timpul se dilată în piesa cehoviană şi în spectacolul lituanianului, dar agonia nu este chiar perioada preferată din viaţa nimănui.

Spectacolul regizat de Eimuntas Nekrosjius la Moscova intră, cu toată imperfecţiunea sa, în seria ideilor geniale despre celebra livadă de vişini. Sfârlezele de lemn se vor învârti mult timp prin mintea din ce în ce mai pierdută a Ranevskaiei.