Jose Saramago, Anul morţii lui Ricardo Reis, Polirom, 2008

Înainte să vă povestesc, aş face două remarci de gust: cred, în general (şi mă aşez de partea lui Bogdan Ghiu în această afirmaţie, fiindcă el a dezvoltat-o eseistic), că traducătorii adevăraţi (specie pe cale de dispariţie, cred) se dedică autorilor lor favoriţi, şi ajung într-un anume fel să se confunde lăuntric cu aceştia. Nu e schizofrenie, e muncă din amor… E cazul traducătoarei constante a lui Saramago în româneşte, Mioara Caragea. În al doilea rînd, cred că Saramago, aşa livresc şi comunistoid, e un autor care nu merită ratat, fiindcă face parte din familia rară a prozatorilor care sunt şi inteligenţi, şi fermecători stilistic, şi consistenţi în ceea ce au de spus.

Cartea asta, uşor cam lungă pentru substanţa ei, pare a fi o replică la replică la replică. Dar ăsta nu e un defect, ci e un „efect intenţional”, un soi de metaforă de structură, cam ca „media is the message” a lui McLuhan. Şi cum ar fi putut fi altminteri, cîtă vreme trăznaia pe care o inventează marele portughez, de această dată, e aceea de a picta (a câta oară?) harta politică şi spirituală a Lisabonei, undeva între 1935 şi 1937, adică în plină perioadă de declanşare a războiului civil spaniol de alăturea de graniţă, totul privit prin ochii unui avatar al lui Fernando Pessoa, făcut trup?

N-aţi înţeles mare lucru? S-o luăm sistematic:

Ricardo Reis, cel din titlu, este un nume din cele cîteva zeci cu care marele poet portughez Fernando Pessoa s-a amuzat să-şi semneze scrierile. La Saramago, Ricardo Reis e un portughez care se întoarce, după 16 ani de trăit în Argentina, înapoi în patrie, fără nici o altă motivaţie coerentă în afara celei de a vizita mormîntul (proaspăt) al lui Pessoa, pe care nu l-a întîlnit niciodată, ca să-i aducă genialului un ultim omagiu. Reis din carte, e doctor (cam nătăfleţ şi cam plictisit, asemenea doctorilor lui Cehov), dar şi… poet parnasian, care scrie ode… Nu prea are chef de nimic, e burlac, dar e ros de un libido încă foarte activ, pierde vremea, observă şi, mai ales, se lasă observat de societatea poliţienească în plină expansiune, sub dictatură, în Portugalia momentului. Locuieşte mai întâi într-un hotel, apoi închiriază un apartament, se lasă condus de mână de fantoma lui Pessoa, care funcţionează, în ce-l priveşte, nu doar ca un dublu provocator, ci şi ca un soi de Charon. Fiindcă, aşa cum bine zice titlul, Ricardo Reis o să şi moară la final.

Nu vă povestesc mai mult, cartea e palpitantă în felul ei, cum e şi un testament politic, dar şi o artă poetică pentru celebrul autor contemporan. Ea trimite, mijlocit, fireşte, la Moartea la Veneţia a lui Mann, de la care împrumută subteme (cea a enclavării provocate de o epidemie biologico-politică, cea a umezelii perpetue şi sufocante, etc.); ba chiar împrumută aluziv structuri situaţionale, cum e amorul mai degrabă sublimat şi… imposibil: aici nu cu un adolescent, ca-n nuvela neamţului, ci c-o stranie domnişoară handicapată, amintind vag de Madame Chauchat din Muntele Vrăjit.

Fireşte, totul nu e decît o superbă păcăleală, menită să vă oblige să reconstituiţi, pe calea amestecului foarte subtil de băuturi culturale, o vreme, un loc şi o enormă primejdie, care, aparent, nu vă privesc direct. Doar aparent, fiindcă, şi la marginea lor, şi la marginea noastră de lume, primejdia a intrat deja pe fereastă, cât îi deschideam noi uşa poştaşului.