De 114 ani, de când există film pe lume, tot felul de teme au apărut prin scenarii; ţi-ar lua un veac să le numeri pe toate. Dar uită-te de aproape: puţine au fost suficient de puternice încât să facă, din scenarii, mari lovituri pe marile ecrane. Doar câteva au fost la înălţime, iar noi am ales una. Evadarea din cotidian – o temă veche şi nouă, folosită, gustată, probată. Filmele din articolul de faţă pornesc toate de acolo şi o fac atât de bine, că ţi se pare cea mai tare temă. „Mă duc în lumea mea”, „mă ascund”, „mă închid undeva şi uit de toate” – cam asta-i filosofia lor. MAN.In.FEST o numeşte „Cu căştile pe urechi” şi face un soi de studiu al refugiului în spatele căştilor.

În sunete, personajele se cuibăresc de urât, de teamă, de plictis, de nervi, de disperare, de singurătate. Sunetele sunt cel mai căutat refugiu, mai ales în filmele de Hollywood. Sunt poveşti cu „ascunzători”, în care omul se rupe de lume şi intră în micul lui joc de-a „eu cu mine însumi”. Un aparat de radio, un CD-player, o casetă cu Beethoven – fiecare oferă o intimitate vitală, care dă energia de care eroii depind, la care se întorc ca la o apă bună şi care îi caracterizează mai bine ca orice.

A hole in my heart[1] (r. Lukas Moodysson, 2004). Caz tipic de „căşti pe urechi”. Tânărul Erik (Björn Almroth) are toate semnalmentele unui emo kid (păr lung, negru ca tăciunele, privire sfârşită, ochi rimelaţi, ten alb); plus că nu vorbeşte, nu iese cu nimeni şi, mai ales, nu aude pe nimeni. Are căştile pe urechi şi asta îi ajunge, pentru că dincolo de uşa lui e iadul pe pământ.

Adică orgii în toată regula, puse la cale chiar de tatăl său. E acolo şi Geko, prietenul lui de „distracţii”, dar şi adolescenta Tess, atracţia serii. Nu se abţin de la nimic şi fac un show gălăgios, în care dezgustul şi plăcerea devin una şi aceeaşi. Ecranul abundă de scene grosiere, de planuri încărcate cu amănunte fierbinţi neblurate, nemascate, într-o viteză pe care Moodysson, uneori, o scapă de sub control. Dar e dublată de remarci calme de parcă nu s-ar întâmpla nimic ciudat. Asta face ca totul să fie şi mai greu de înţeles, iar Erik e primul care resimte anomalia asta, chiar şi de după căştile cu muzică.

Din când în când, pe tată îl apucă un fel de remuşcare şi mai intră în camera băiatului, „să vadă ce face”. Sunt rămăşiţele caraghioase ale unui instinct patern de altădată, dar Erik ştie să le respecte până şi aşa. Te-ai aştepta să-l înjure pe tată sau să plece naibii de acasă, dar rămâne, ştiind că după orgie e beat mort şi are nevoie de ajutor. În fond, A hole in my heart e un discurs exorcizant despre iertare şi deşertăciune; vezi jocul de pronunţie a titlului „a hole” – „a whole”, adică „gol” versus „întreg”. De aici şi cadrele din final cu liliacul înflorit, ca un duş rece care le spală pe toate.

A Clockwork Orange (r. Stanley Kubrick, 1971). E pelicula care l-a rebotezat pe Beethoven, dintr-un nume somptuos într-unul de gaşcă: „old Ludwig van”. Şi o face prin gura lui Alex (Malcolm McDowell), delincventul-meloman de la marginile Londrei, un tânăr fără scrupule ce-şi împarte viaţa între crime şi orgii. De fapt la câte blestemăţii pune la cale, nici n-ai zice că-i meloman, darămite fan Beethoven.

Dar îl ascultă cu nesaţ, zilnic după aventurile sângeroase, ca o încărcare de baterii pentru mâine. Aşa că armoniile sonore devin trambuline pentru „a bit of the old ultraviolence”, cum ne-o spune chiar Alex-naratorul, în dulcele său stil sarcastic. Noapte de noapte, acordurile explozive ale simfoniilor inundă mintea tânărului, ca un ritual al pierderii de sine. Visează cu ochii deschişi şi tremură de emoţie, gustând notele cu o poftă carnală.

Iar Kubrick face din toate astea un spectacol filmic la limita leşinului. Muzica e tot mai tare, iar montajul suprarealist de gros-planuri scurte – statuetele cu Hristoşi burleşti, vaginul femeii din tablou, şarpele din sertar – se năpustesc asupra ta într-un atac grotesc de pop-art. La fel e şi în celebra scenă a „vindecării”, când tânărul e forţat să vizioneze un film cu orori naziste, pe muzica Simfoniei a 9-a, a păcii. Ceea ce îl sfâşie pe Alex, care niciodată nu va mai putea disocia violenţa de muzica divină a partenerului său, „lovely lovely Ludwig van”…

The Conversation (r. Francis Ford Coppola, 1974). Aici, izolarea are loc mult mai discret. Expert în supraveghere, Harry Caul (Gene Hackman) îşi duce zilele montând microfoane şi ascultând conversaţii secrete. Dincolo de căşti, viaţa lui socială e zero, astfel că stângăciile comunicării cu lumea sunt compensate de fascinaţia şi profesionalismul retragerii sale în laboratorul încărcat de aparatură – totul, pentru „muzica” vocilor din căşti.

Dar printre zecile de conversaţii studiate, una îl pune pe jar. Simte pericolul unui final tragic şi porneşte o investigaţie pe cont propriu pentru a curma şirul evenimentelor. Dar nu-i iese; ucigaşul e nimeni altul decât „victima” presupusă şi compătimită de Caul. Astfel că timidul agent îşi pierde nu doar liniştea, ci şi încrederea în ultimele lui repere: ochiul şi urechea. Ba mai mult, el însuşi devine urmăritul altor supraveghetori, într-un joc fără somn şi alienant de „care pe care”. Îl vedem în scena de final, cântând la saxofon în apartamentul său auster – un closer excepţional pentru acest studiu postmodern despre voyeurism şi etica americană, care i-a adus lui Coppola un binemeritat Palme d’Or în 1975.

American Beauty (r. Sam Mendes, 1999). E povestea zguduitoare a ratării (în valoare de cinci Oscaruri), spusă printr-un proces de disecţie ce separă prietenia de familie, sexul de căsnicie, fericirea de etică şi violenţa de arme. Par toate pe dos, de la crizele vârstei de mijloc ale soţilor Lester (Kevin Spacey) şi Carolyn (Annette Bening), la întregul context social, plin de încleştări şi nevroze.

Apar şi refugiile, bineînţeles. Dacă Lester se ascunde în „iarbă”, ore de fitness şi wild sex fantasies, Carolyn fuge de lume într-un mod devastator. Repetă frazele goale de optimism forţat, pe care le ascultă pe CD în maşină, cumpără mobilier nou, cumpără pistol, îşi ia amant – şi speră ca prin toate astea s-o scoată la capăt. Dar e o terapie fatală, care va pune umărul în mod esenţial la prăbuşirea din final.

---

[1] De reţinut că filmul a fost prezentat în cadrul TIFF, ediţia a IV-a, fiind recunoscut pentru reacţiile de ostilitate manifestate în sala de cinema Victoria, imediat după proiecţie, în prezenţa regizorului.