Festivalul de Teatru Fără Bariere, Satu Mare, ediţia a treia

Fără Bariere – de limbă sau de gândire. A treia ediţie a Festivalului de Teatru de la Satu Mare a încurajat diversitatea exprimărilor artistice, curajul în abordarea spectacolului. Dincolo de încercările, mai mult sau mai puţin reuşite, de a crea ceva nou, ceea ce a surprins plăcut (mai ales din perspectiva unui spectator de teatru devenit cinic din pricina dezamăgirilor continue, livrate pe bandă rulantă, de un prestigios Teatru Naţional, îmbătrânit şi dezolant), e o impresie de prospeţime şi de vigoare, o simplă şi energică poftă de a face teatru. O altă mirare pozitivă vine din faptul că, în ciuda concentrării spectacolelor, normală în cadrul unui festival, spectatorul nu oboseşte, diversitatea reprezentaţiilor (care oglindeşte şi premisa de multiculturalitate a întregului edificiu festivalier) asigurând suficientă relaxare şi curiozitate pentru ce va urma. Avem spectacole pe scenă italiană sau în regim studio, musicaluri, teatru-dans, spectacole minimaliste sau grandioase, bazate pe improvizaţie, re-interpretări ale clasicilor sau abordări ale unor texte cvasi-necunoscute în România.

Cu excepţia primelor trei zile, dedicate Teatrului de Nord Satu Mare, restul reprezentaţiilor au fost, în majoritate, producţii ale unor teatre independente, ceea ce ar putea explica sus-menţionata vigoare.

Demoni, de Lars Noren, în regia lui Ovidiu Caiţa, a fost primul spectacol prezentat după ceremonia de deschidere, scopul lui fiind, aşa cum pare la o privire în ansamblu a festivalului, unul programatic. Textul modern, dezbătând o problematică actuală (sentimentele contradictorii din cadrul unei relaţii, imposibilitatea de comunicare în cuplu, dezamăgirile şi frustrările care, întoarse spre ele însele, nasc demoni) indică, într-un fel, direcţia în care merg aproape toate cele ce vor urma.

Al doilea spectacol al Teatrului de Nord vine ca o aniversare a celor patruzeci de ani pe care instituţia îi împlineşte anul acesta. Şi cum altfel s-ar putea demonstra mai bine forţa şi încrederea în sine, decât prin abordarea unui text celebru, ofertant în grandoare şi întrebări existenţiale? Shakespeare e din nou invocat, atât ca simbol, cât şi ca verificare a propriei maturităţi teatrale. Hamlet, regizat de Gelu Badea, durează trei ore şi jumătate, ceea ce poate speria din start un eventual spectator, dincolo de prejudecata că urmărirea unui alt prinţ al Danemarcei l-ar putea lăsa cu ceva sechele psihice. Aşa că rezultatul e surprinzător. Gelu Badea apelează la câteva trucuri ingenioase pentru a face vechea poveste, nu numai „urmăribilă”, dar chiar captivantă. El micşorează, în primul rând, spaţiul privitorului, izolându-l într-un colţ al scenei şi lăsând personajele să se desfăşoare în restul sălii. Senzaţia e că noi am invadat spaţiul poveştii şi nu invers, că am fi bântuiţi de personaje prăfuite, vechi de secole. În acelaşi stil se produce şi ieşirea în pauză, când spectatorii sunt, pur şi simplu, daţi afară, extrem de nepoliticos, de nişte personaje nervoase, înarmate cu fluiere şi cu autoritatea dată de faptul că ne aflăm pe teritoriul lor.

Hamlet, interpretat de Sorin Miron, e un copil care se joacă de-a teatrul (fantoma e Ofelia costumată de prinţul-regizor), care tânjeşte după atenţia mamei sale şi joacă foarte conştient rolul nebunului (trecerile de la „actor” la „personaj” sunt foarte bine marcate). O altă mişcare inteligentă este punerea în evidenţă a textului, muzical şi profund (şi acoperit, în general, sub artificii regizorale), amintindu-ne că numai ceva valabil se poate transforma în clişeu. E plăcut, din când în când, să redescoperi obiectul indicat şi nu degetul indicator. Spectacolul cade însă în cursa atât de familiarei tentaţii de supra-încărcare, un exemplu fiind abundenţa ramelor de tablouri pe scenă, un caz nefericit de semn, care apare mai degrabă ca şi clişeu decât ca simbol valabil. Senzaţia finală e atât una de uşurare, pentru că putea fi mult mai rău, dar şi una de frustrare, pentru că o curăţare a ansamblului de lucruri redundante ar fi făcut să fie şi mai bine.

Ultimul spectacol al teatrului sătmărean e o încercare regizorală a lui Carol Erdös, actor de meserie, o dramatizare proprie după Viaţa pe un peron, de Octavian Paler. Rezultatul nu este unul tocmai fericit, textul e încărcat şi obositor, actorii (Erdos şi Daniela Oros) plictisitori şi nesiguri, iar regia amatoricească. În contextul tineresc şi jucăuş al festivalului, Doamne, apără-mă de mine însumi iese neplăcut în evidenţă, ca o fosilă într-un magazin de bomboane.

Cel ce ne trezeşte din amorţeala lui Doamne, apără-mă este Taxi Vinilul Luisei Bransdofer, primul spectacol invitat. Actorii Teatrului Ariel din Târgu-Mureş construiesc, pe textul Alinei Nelega şi în ritmuri de tango, poveştile circulare ale unor cupluri interşanjabile, ale unor personaje tipice (lucru evident mai ales la cele feminine: târfa, virgina, soţia, carierista, artista), de unde dramele lor universal valabile.

Comedia simpatică şi savuroasă Jocul de-a vacanţa este o adaptare realizată de Radu Afrim după textul lui Mihail Sebastian. Regizorul inovează piesa propriu-zisă printr-o estetică  actuală şi surpinzătoare. Omul-robotizat renunţă la măştile artificiale, personajele se debarasează de chinul mediului corporatist şi îşi consumă vacanţa binemeritată, redobândindu-şi personalitatea şi libertatea. Un spectacol plin de vitalitate în care calitatea jocului  teatral variază.

Textul Eden al lui Eugene O’Brien este montat la Teatrul 74 din Târgu-Mureş de  regizorul Cristian Juncu. Este un spectacol cu două personaje, cu două tipologii puternic conturate: soţul ratat, aflat la vârsta a doua, alcoolic şi fustangiu pe deasupra, care se încăpăţânează să-şi conserve tinereţea şi soţia cu doi copii, frustrată din cauza kilogramelor în plus. Cei doi s-au pierdut reciproc, monotonia şi blazarea de cuplu distrugând Edenul. Astfel, ei se trezesc în faţa provocării de a-l reface. Nicu Mihoc şi Serenela Mureşan îşi expun monologurile succesiv. Ei îşi interpretează rolurile cu o vigoare şi o naturaleţe firească, apariţiile lor sunt pregnante, iar jocul actoricesc deloc timid. Personajele defilează pe rând, într-un decor simplist, cu numai două scaune de bar, povestea fiind redată din dublă perspectivă.

Urmează OO!, un spectacol care construieşte o suită de improvizaţii pe baza binecunoscutei poveşti Punguţa cu doi bani a lui Ion Creangă. Umorul devine obligatoriu, glumele, muzica, dansurile populare, simbolurile, regionalismele se amestecă iar situaţiile comice sunt surpinse în lipsa lor absolută de sens. Regizorul Alexandru Dabija aduce  povestea în contemporaneitate, oferindu-i o nouă reinterpretare în nuanţe parodice. Poantele sunt seci şi absurde, adeseori alunecă spre grosolănie şi obcenitate, clişeul şi ironia fiind exploatate la maxim. Actorii au un rol decisiv în conceperea spectacolului, au o prestaţie dinamică, fiind bine distribuiţi şi lăsând impresia că se simt confortabil în propriile roluri.

Al doilea spectacol al lui Ovidiu Caiţa din festival suprinde printr-o viziune regizorală bazată în cea mai mare parte pe improvizaţie. Este vorba despre Până când… montat pe scena Teatrului 74 din Târgu-Mureş. Publicul e invitat iniţial să “doneze” obiecte oarecare. Se dovedeşte a fi extrem de receptiv întrucât, în câteva minute, scena se umple de chei, telefoane, brichete, o canistră de benzină, un pulover, un pampers, o broşă, o sticlă cu apă sau un portmoneu. Pornind de la fiecare din aceste obiecte, actorii întocmesc diverse situaţii, cu mai multă sau mai puţină măiestrie, oferindu-le o altă funcţionalitate. Puloverul se transformă în perucă, sticla în microfon, canistra în aparat de filmat, agenda în oglindă.  Până cand… rămâne de văzut. Publicul priveşte adânc şi pătrunzător în spaţiul de joc, priveşte bine, priveşte mult, iar spaţiul de joc îşi întoarce privirea spre el. Astfel, spectatorii sunt invitaţi să facă schimb de locuri, să comunice, să vorbească, să se implice.

Din cauza regimului de austeritate, la Satu-Mare au fost invitate doar două trupe din străinătate: Teatrul Dramatic Maghiar Judeţean din Ucraina, cu Liliomfi de Szigligeti Ede în regia lui Vidnyánszky Attila şi Teatrul Thalia din Slovacia, cu piesa Podul în regia lui Halasi Imre. Totuşi, în direcţia urmărită până acum, festivalul a reuşit să realizeze aproape tot ce şi-a propus, adică a creat în miniatură ambianţa rafinată a unui festival grandios. La o margine de ţară, Satu Mare e, cel puţin în materie de teatru, o poartă deschisă, deci… trece bariera.