17 septembrie

Nici n-am ieşit bine din foyerul franco-spaniol condus de măicutza Rosario (noua directoare, fosta tocmai plecînd în misiune în Africa, pe bune), şi vreo 20 de m înainte pe Poincare (aha, un preşedinte francez mort, aşa scrie pe o tăbliţă) şi un pic la stânga, în Place Trocadero, pe lângă cafe-barurile pline de turişti, că şi dau de marea cultură. Palais Chaillon  transformat în Teatrul Naţional Chaillon, transformat în zilele de 16-17 septembrie în expoziţie multimedia. E gratis, deci intru. Înăuntru dau nas în nas cu promovarea (reproduc nu din memorie, ci de pe fluturaşii publicitari, foarte mişto, lucioşi şi coloraţi) noilor tehnologii (deja-vu şi jamais-vu) în serviciul mediatizării arhitecturii şi patrimoniului naţional. Adică, înţeleg eu, citind şi adulmecînd mai departe, francezii ăştia vor să împuşte doi iepuri dintr-o dată. Îşi scutură de praf muzeele via vizite virtuale şi filme 3D ale obiectelor şi atrag, în acelaşi timp, tinerii spre cursuri de arhitectură  (un an, dacă ai sub 26, 35 euro) luîndu-le ochii cu ateliere pedagogice multimedia, de genul dessine-moi une architecture. Mişto, nu? Îmi zic dommage că nu sunt în domeniu (tradus: dacă tot stric 35 de euroi măcar să-i investesc în teatru, că doar pentru asta sunt aici, nu ?) Şi îmi îndrept picioruşele îngheţate de la patrimoniul de piatră francez către cele patru ale Tour-ului Eiffel, unde, după ce îl pozez, pozîndu-mă în turist, decid subit că trebuie să sărbătoresc ceva, orice, chiar şi prima duminică în Paris.
Mă caut în traista indiană şi îmi cumpăr une crepe au chocolat şi un cafe au lait (biensur, pe alea mai ieftine, să vezi ce se triplează preţul la clătite cu cât te apropii mai mult de mastodontul de oţel sau fier, nu sunt sigură). Şi mă retrag cu ele pe o băncuţă, poate chiar băncuţa mea, dacă mă decid, ca în filme, să o aleg pe ea, leşinată de romantismul parisian, pe ea şi numai pe ea (şi poate dacă devine magică, îl voi găsi acolo, aşezat şi zgribulit pe el şi numai pe el, într-o seară de ianuarie). Deci, mă retrag pe băncuţă cu mâncarea, mai fac câteva fotografii, mănânc, mă uit la un fel de performance ad-hoc a unui negru care face o grămadă de mişcări faine cu o minge de fotbal, pe muzica lui Bob Marley. Mă retrag tiptil, direcţia Trocadero, înainte ca negrul, disperat că publicul, la fel de ad-hoc şi la fel de spontan ca şi mine,  se retrage tiptil dans toutes les directions, să îşi vânture pălăria de artist prin aer şi să urle: des monnaies! des monnaies!
Din păcate, îmi cad iarăşi mucii în gură şi mă doare capul din cauza fututului de aer condiţionat din căcăciosul de autocar românesc Bacău-Paris. Aşa că mă târâi spre pensiune. Îmi iau doza de aspirină. Şi scriu, în timp ce colega boliviană din stânga îi zice uneia la telefon în spaniolă, cum că ea nu are nimic cu Alicia, dar nu poate să fie prietenă cu ea pentru că e prea grasă (Alicia este o vietnameză simpatică, din dreapta mea, mică şi rotundă, care de dimineaţă m-a servit cu un cookie, cu accent pe ultima silabă, foarte bun, chiar dacă ea s-a scuzat că e un pic afumat). Iar la interfon (fiecare cameră are interfon) sora Rosario anunţă din cinci în cinci minute că cine vrea poate să vină la capelă, să-şi ia rămas bun de la sora Dominique, curajoasa misionară în Africa, vezi mai sus. Dar cred că nimeni nu vrea, nici eu nu vreau, aşa că dau save, shut down, sting lumina şi mă prefac că dorm.

18 septembrie

Încep să-mi pierd mirosul de România. Azi m-am sculat prea devreme chiar şi pentru Paris. La 6, ca să am timp să-mi suflu bine mucii şi să mai bag un paracetamol (că eu sunt fetiţă cuminte şi o ascult pe mama, care pe la 22, ora Shengen, mi-a dat un telefon scurt şi mi-a zis s-o mai termin cu mucii şi că nu care cumva să intru mucioasă în Sorbonna, şi să nu cred că n-o să ştie că atunci când intru o să fie şi ea cu mine), să mă înfrupt din apetisantul mic-dejun francez (pâne cu beurre şi confitures la cutiuţe) şi să călătoresc cool, ce-i drept, vreo treizeci de minute cu metroul parizian. Dar despre povestea cu schimbatul liniilor şi abonamentul de 280 de euro pe an, altă dată.
Azi, adică luni, povestea merge mai departe, ca trenul de la Vama Veche ÅŸi are ca personaj principal pe domniÅŸorica Sorbonnica, Nouvelle sau Paris 3: gătită cu multe termopane ÅŸi pereÅ£i verzi. Asta ca exterior (vizualizaÅ£i liceele americane din Beverly Hills). Dacă ne îndreptăm însă atenÅ£ia spre conÅ£inut, clujenilor le va fi foarte de folos analogia cu facultatea de litere. Da, mes copins, am ajuns la facultatea de litere a Parisului, la secÅ£ia teatru, cu cazarmamentul undeva pe holul b, cum intri la stânga (se recunoaÅŸte uÅŸor după afiÅŸele lipite pe pereÅ£i); ÅŸi cu cursuri răspândite la toate cele cinci etaje. De aici povestea devine extrem de palpitantă, aoleu ce palpitantă! Åži făcînd pe voice off zic: de intrat a intrat, dar numai fizic, cu corpul, mai trebuia întâi să se prezinte la serviciul de relaÅ£ii internaÅ£ionale, să treacă prin proba înscrierii administrative, ceea ce ÅŸi făcu, dar nu trecu, deoarece apăru… apăru… ei?… cine apăru?… hîm?… apăru:
Biiiroooocraţiiiaaaaa! şi o dată cu ea se împotmoli şi desfăşurarea acţiunii, iar pe ecran apăru subtitrarea a suivre… Adică pe mâine dimineaţa, la 10, fetiţa cea cuminte şi frumoasă va primi carnetul de student care îi va deschide ca prin magie calea spre biblioteca cea minunată a universităţii, spre înscrierea pedagogică şi alegerea cursurilor, spre abonamentul de metrou cu reducere pentru studenţi, care îi va permite să ajungă în atâtea locuri extraordinare unde va cunoaşte băieţei şi fetiţe la fel de extraordinari. Problema e că dacă mai aud multă franceză în jurul meu je craque!!!! Nimeni nu vorbeşte engleza (pe toate zidurile eşti un bun informatician, contabil, student, etc, dar CAN YOU SPEAK ENGLISH sau varianta prescurtată, cum să-ţi scrii un CV în engleză). Mi-am selectat deja copinuţe cu care să-mi îmbunătăţesc franţuzereasca mea moldovenită. Împreună cu vietnameza, remember? (mai prin octombrie poate o să ne facem un foto împreună) conversez banalităţi, cu Rosario chestii domestice, cu noua mea copinuţă de la Sorbonnica (Maria, născută la Odorheiul Secuiesc, dar maghiară, foarte rotundă, mai rotundă ca vietnameza, ha, ardeleancă mai rotundă ca balonaşul asiatic, şi filoloagă până la oase, voi doi din Pecs ştiţi ce vreau să zic) alte chestii mai academice.
Nu mai am azi poante de zis, am trecut prin prima zi de Sorbonna. Prin balamuc, prin căutat săli şi orare, citit plăcuţe şi descifrat reguli, comment vous pouvez trouver votre salle, nu prin Gaudeamus şi festivităţi şi mers acasă, doar prin balamuc, urcat şi coborât etaje, în căutarea a ceva pierdut, chic, e drept, dar TOT balamuc.

19…23 septembrie

N-am mai scris, n-am mai vrut, n-am mai putut, cred că m-am şi deprimat un pic, un pic mai mult… Aşa, ca rău de departe, rău de mama, mi-a mai trecut. Peste cinci ore se face o săptămână de când sunt aici, sunt mai coerentă acum, am învăţat să merg cu metroul francez, mi-am făcut abonament, adică carte orange, 52 euro pe lună (mais qu’est-ce que c’est ce bordel?). E mişto, e mic (metroul!), cu coridoare ca nişte tuneluri, miroase a popcorn cu gust de salam (se vinde la cinema central în Cluj), iar pe ziduri poţi citi din fugă ce se mai joacă (şi se joacă muuuuuult, în muuuulte locaţii, aşa cum trebuie, câte un spectacol în fiecare zi, timp de o lună). Cine mai vine, cine mai cântă, ce se mai poartă. Şi, dacă ai noroc, prinzi şi un fundal sonor vreo două staţii (sunt 16 staţii între mine şi Sorbonna), un bunicuţ Woodstock care zice finuţ, mîngîind o chitară, un sunshinydays, un a perfect day. Dimineaţa, în metroul mirositor, devine şi ea parfaite, asta dacă nu ai noroc, şi de tine începe să se frece un senegalez.
Am zis că azi sunt mai coerentă, încerc, deci să fiu, poate reuşesc, nu ştiu. Victorie! să ne bucurăm. Am carnet de student de Paris, unul de hârtie galbenă, pentru care am aşteptat o săptămână. Altul ca un card, făcut în 2 minute. Semne. Peste tot semne. De-o săptămână, etajul trei al Sorbonnei miroase a rahat, s-a înfundat o ţeavă, dar şi la ei ca şi la noi, nu se rezolvă nimic rapid, haos, haos, haos, academia merge însă mai departe… Ştiinţa, mai ales ştiinţa, am început cursurile, curg bibliografiile pe antropologie, pe relaţii text scenă tehnică teatru, programările, întrebările.
Eu mi-am ales ce mă doare pe mine, adică teatrul şi noile tehnologii, mai precis, scriitura. Şi nu am de ce să mă plâng, bibliotecă universitară este, bibliotecă specializată pe teatru este, muzeu de artă modernă este (curat modernă, cu exponate din 1920 până în 2005, ca veut dire, 10 procente tablouri, iar restul instalaţii, obiecte, video şi proiecţii) teatru experimental este, deci, victorie! Poate să miroasă Sorbonna a rahat (te loveşte, croie-moi, te loveşte), nimic nu mai contează, totul e minunat.
Listă cu ce am aflat, (până acum). Cărţi: 1. les ecritures sceniques, controverses avec les auteurs, manifeste pour un temps present, 2. les ecrans sur la scene, Beatrice Picon-Vallin, 3. theatre: espace sonore, espace visuel, Christine Hamon-Sirejols (asta mi-i profă), 4. le theatre postdramatique, Hans-Thies Lehmann. Performance-uri/instalaţii: 1. atomic park de Dominique Gonzales-Foerster, familii cu copii jucîndu-se, filmate în deşertul white sands de lângă primul site de testare a bombei atomice, Trinity, 1945, iar în fundal, vocea lui Marylin Monroe din filmul Mistfists, pe text de Arthur Miller, 2. projection de questions de David Weiss, proiecţie a 405 întrebări într-o cameră întunecată, luminată intim de veioză, la care meditezi întins pe o sofa moaaallleeee, ascultînd la pick-up o voce leşinătoare de prin ‘50, 3. instalaţie video de 39 monitoare simultane, cu filmuleţe pe diverse teme (erotice!) făcute de Douglas Gordon din 1992: filmuleţul meu preferat, un tip căruia i se vede doar capul, întins pe jos, ascultă la căşti o melodie, pe care o poţi asculta şi tu o dată cu el, punîndu-ţi la urechi căştile aflate lângă televizor.
Ingenios, nu? Teatru, ei teatru de-abia acum începe, cu un regal, repetiţii deschise la un spectacol pe texte colate de Beckett, în regia lui Brook, pe 3 oct. (mă duc), iar în noiembrie, Quartett, de Heiner Muller, în regia lui Bob Wilson (mă duc şi acolo, deşi o să-mi ardă buzunarele). În rest, mulţi francezi, un pic de englezi (Beckett, Kane, Shakespeare) şi un pic mai mult Brecht. Mais, on verra, on verra, stagiunile încep din octombrie… Şi, a propos, măicuţele de la foyer gătesc foooaaaaarteee bineee. Deci, ca marche !

…30 septembrie…

1. Am intrat în rutină, nu mă plâng, e normal, e absolut normal, deprimant şi psihotic, dar normal. Merg cu metroul şi citesc, citesc orice, ca să treacă cele 30 de minute, ca să uit de mirosul de salam (e de la şine, le-am mirosit) şi să nu mi se mai facă greaţă. Toată lumea citeşte (în metrou), se citeşte orice: ziare, cărţi, femeile citesc romane, mirciulică, ai fi plăcut surprins (link pe cuvintele lui cărtărescu: tare aş vrea să mai văd tineri citind cărţi în metrouri, în tramvaie, autobuze, taxiuri, etc.). Citesc şi eu. C’est ça! vreau să rup biblioteca asta mişto zisă Sorbonnica în bucăţi de-atâta citit. Vreau să o răsfoiesc până la scoarţe. De ce sunt eu aici? Să citesc. Să citesc tot. Şi să văd, simultan ca în performance, să văd artă vie. Să aud artă vie. Fără estetici. Fără reguli.
2. Aici, oamenii, cînd intră în muzee, se aşează pe jos şi se uită. Şi ascultă, şi râd, şi fac fotografii. Am intrat azi pe gratis (mersi, AICT) în Palais de Tokyio. Site pentru artă contemporană. Am văzut şi m-am minunat. Am văzut o găleată cu două boxe de calculator băgate înăuntru, de unde se auzea ritmic POC, aţi înţeles? POC (Bucket, 1999). Apoi o bicicletă cu roţile în sus (constantly moving while standing still, 2005). Două ziduri din plastic negru, luminate, luminîndu-ne PERFECT (Perfect, 2006). Un scooter gotic, ceruit de la lumînările aprinse pe el (Honda, 2002). O sală cu vreo zece ventilatoare aşezate în centru şi o bandă de film circulară, zburînd pe curenţii de aer (Flying tape, 2006). Un raft înalt, plin de sticle goale, înconjurat de sticle sparte (From time to time, a bottle falls, 2006). Un aparat automat de cumpărat băuturi, care îţi dă altceva decât ai comandat (Distributeur de boissons, 2006). Proiecţie a unei păduri lângă un râu (Les fenestres m’interesse plus que l’art dans les salles, 2005). Şi, FITI ATENŢI! o hârtie lipită pe un perete, pe care scrie: Urlaţi cât puteţi de tare. Am urlat. AM URLAT!!! Din perete, un bărbat a respirat chinuit (Breath, 2006).
Ce vă spune această artă?  CE VĂ SPUNE ? mie îmi spune în cuvinte mari, aşa : elasticitate. intercontaminare. schizofrenie cronică. « Estetica » mişcării. « Estetica » dinamicii continue.
3. Centrul Pompidou (prima duminică din lună e gratis). Un sit postmodern de cinci nivele unde se întâmplă expoziţii, performance-uri, concerte, vizionări de filme şi lecturi de cărţi într-o bibliotecă, care se întinde pe două etaje. Arhitectura clădirii e copleşitoare. Expoziţia Les images en mouvement la fel (despre film).  La fel şi colecţia de materiale video (opere ale sau despre artişti contemporani), pe care o poţi viziona la zecile de computere de la ultimul nivel. Nu mai am cuvinte. Nici baterie la aparatul de fotografiat. Ultima imagine sper să iasă : Atelierul Brâncuşi, cum ieşi din Pompidou, la stânga.
4. Gata ! am terminat-o cu prostiileJ. Am terminat-o cu mărunţişurile. Hardcore a suivre. S. Beckett pus de P. Brook pe 3 oct. H. Muller pus de R. Wilson pe 15 oct. Pentru ei, din respectul neoclasicilor, cronici separate. A bientôt, aşadar,  în alt format. BIZOUS ![1]

[1] dacă vreţi să aveţi parte de o experienţă un pic perversă, accesaţi site-ul: www.mouchette.com.