Se spune că Stendhal, înainte să înceapă să scrie ceva care avea un caracter mai „romantic”, citea codul juridic, unde, credea el, găsea tonul potrivit. Dacă ar fi să găseşti vocea potrivită pentru a scrie despre biserica Noua Generaţie, ar fi de preferat ca ea să treacă printr-o staţie, printr-un megafon de felul celor de pe maşinile care trec prin oraş şi anunţă că a venit circul.

O cultură al cărei crez e showbizul, cum e cea americană, nu poate să dea mai departe decât tot un spectacol. Chiar dacă e vorba de fapt despre…religie? Nu contează, cu atât mai mult, e ceva „nou” care o să prindă. Şi, preferabil, o să întoarcă suma investită. Căci, oricât ne-am ascunde, orice nouă apariţie pe „scena” credinţei trebuie să aducă şi un profit cuiva. Se investeşte prima dată, iar apoi se recuperează.

Noua Generaţie e o biserică in­de­pen­dentă, neoprotestantă, înfiinţată acum şase ani la Târgu-Mureş de către un american (www.newgeneration.ro). Membrii ei sunt tineri care aveau pro­bleme pe plan social, de adaptare („Dacă simţi un gol în viaţă, umple-l cu Isus”). Adică religia intervine (şi) ca soluţie socială, căci doar acolo poţi să găseşti simpatia şi comunicarea de care duci lipsă. Dintotdeauna religia a fost un refugiu şi o scăpare pentru oameni, dar ea presupune şi un mod de integrare înapoi în societate. Se ştie, criminalii devin de multe ori credincioşi şi îşi găsesc în religie liniştea, dar mai ales prieteni, căci religia este adesea egală cu mila şi ajutorul.

Serviciul religios  se ţine într-un cinematograf (acum construiesc o biserică).  Se mizează, fireşte, pe  pro­mi­siunea fericirii. Într-adevăr, bucuria participanţilor, extazul lor în timpul slujbei e bizar, arată în unele părţi aproape regizat. De altfel, senzaţia e şi mai ciudată având în vedere că totul se petrece în sala de cinema, unde gradul normal de sacralitate e…zero. Nu simţi nici o prezenţă divină, aparent nu participi la nici un ritual. Nu e nici o istorie acolo. O catedrală are o poveste, fie că e vorba despre locul în care s-au refugiat oamenii, fie că e vorba de decor şi atmosferă, fie că e vorba de înţelegerea faptului că solemnitatea produce simboluri, locul s-a „umplut”.

Momentele maxime de „trăire” se fac mai degrabă în cadru privat, la întâlniri ale membrilor şi aspiranţilor, unde au loc şi „minunile”. Adică acolo unde se vindecă dureri de stomac, sau glezne luxate, prin rugăciunile celorlalţi. Cel mai extraordinar lucru din toate cele de mai sus e că…nimic nu se face pe cont propriu, ci doar împreună cu ceilalţi. Poate pentru că, astfel, se stimulează reciproc în a avea putere, sau în a vorbi în limbi necunoscute lor, în momentul în care Duhul Sfânt întră în corp?

Scepticismul vine din faptul că astfel de manifestări par a avea loc doar în public (ca şi cum se „dă” doar pentru mai mulţi, singur nu primeşti). Să fie oare nevoie de autosugestie? Cum ai arăta, într-o încăpere unde duhul nu mai răzbeşte să-i umple pe oameni? Cum ai arăta fiind singurul detaşat  şi fără vreo manifestare? Măcar în limbi să vorbeşti, dacă mai mult nu poţi….

Promisiunea: asta e ceea ce primeşti de la membrii organizaţiei. Fie că e vorba de promisiunea de a avea prieteni, fie că e vorba despre fericirea veşnică. Căci, până la urmă, Isus este prietenul tău. “Să-l aplaudăm!” E vorba despre ceva profan, fără greutate, o coajă fără miezul care ar trebui interiorizat, ca trăire personală. Aici vorbeşti tare: îţi strigi iubirea, nu o interiorizezi. Pentru că „God is fun” sau, în traducere,  „Dumnezeu e aventură”. Grandoarea imediată e cea care e importantă, nu adîncimea mesajului transmis.

La ceremonie, toţi sunt fericiţi; un om venit din afară s-ar simţi mizerabil. E vorba de o hipnoză în masă, din care ei nu pot să iasă, dar în care, ca în orice „utopie”, se simt fericiţi şi protejaţi. Apoi mai e şi modul lor de a se ruga: mâini întinse, ochi închişi, voce ridicată, totul se face la vedere şi cu ritm. Aşteptînd transa. Fiindcă, în fond, miezul acestei facţiuni neoprotestante pe asta se bazează: pe vizitarea, accidentală sau provocată, a persoanei de către Duhul Sfânt.

E clar, ţi-ar lua ceva timp să nu te simţi caraghios ştiindu-te urmărit de ceilalţi. În scaunul de „spectator” de cinema (asta ar fi prima valenţă a spaţiului) vezi, totuşi, un spectacol: echipa de închinare (o trupă de pop-rock creştin) începe rugăciunea. Totuşi, ce legătură are dansul cu Isus? De altfel, fiecare expresie, fiecare cuvânt trebuie să fie integrat într-o „formulă” de dans. Ceea ce conduce ca Isus să fie „interpretat” cu mâinile aproape în şolduri. Textele sunt din Psalmi, elogioase şi pline de energie, şi sunt proiectate pe cearşaful fostului ecran. Ritmul e cel care îi face de multe ori să se manifeste, să sară, să cânte. E ceva foarte plat, care nu ajunge nicăieri, pentru că e la suprafaţă. Rămâne la nivelul transpiraţiei de pe tricourile fetelor din trupă, organizate aidoma echipelor de majorete care deschid meciurile de fotbal american.

Miza acestei biserici este tocmai o libertate ce ar rezona cu tinereţea membrilor. Dar, stop! Să nu mergem prea departe cu imaginaţia. Căci e vorba despre Biblie, interpretarea ei „corectă” şi legile pe care le implică: libertatea pare a fi …cea a grupurilor din afara slujbei de duminică. Dar aici, „lume, lume!”: avem „Clubul purităţii”, „Cafeneaua”, excursii, festivaluri de cîntece religioase şi de teatru pilduitor, ca şi alte secţiuni care apar şi dispar. De reţinut că spaţiul este acelaşi, adică în sediul unde se întâlnesc să repete cu trupa de dans şi cu… cea de teatru. Care montează, înaintea fiecărui ceremonial de sîmbătă dimineaţa, cîte-o scenetă-pildă, din viaţa cotidiană, plecînd de obicei de la substanţa predicii care va fi rostită de pastor. Subiectul şi textul scenetei fie e tradus din cele prefabricate acasă, în America, fie e ales şi scris de membrii de frunte ai micii comunităţi.

Libertate de expresie? Poate… Ironia vine din faptul că, de cele mai multe ori, tinerii participanţi par nepregătiţi pentru a bea o cafea în oraş. Poate pentru că acolo subiectele sunt mai complexe, ori mai provocatoare, ies din strictul orizont al întăririi credinţei. Dar, oare,  cum arată libertatea celor care sunt îmbrăcaţi în tricouri pe care scrie, cu umor îndoielnic, Dependent de Isus?

Isus este, altfel spus,  a trademark. Cine s-a grăbit să propună o altă religie, plecată de la el, poate să creadă că „adevărul” e de partea lui. Cine înregistrează primul numele la tribunal are şi drepturile aferente: căci „în numele lui” se vor face toate. Biserica arată ca „scăldată” într-o imensă veselie, unde tinerii se simt bine, zâmbesc şi se cunosc, toate în timp ce sunt învăţaţi cum să citească Psalmii, după modelul „Hai să vă arătăm noi cum stă treaba”. Şi, ca orice biserică de import-export, ce are venituri suficiente, a condus misiuni şi misionari  în Kosovo(!), în diverse alte zone de conflict sau pur şi simplu paupere, dar şi aici, în ţară.

Din punct de vedere ştiinţific, s-a descoperit că avem cu toţii o genă care ne face să credem în existenţa unui Creator (vezi Science et vie, dosarul din august 2005). Dar această „credinţă” primitivă, comună tuturor, nu are legătură cu ceva atât de gol şi non-simbolic cum e Noua Generaţie. Cu toate astea, un mare entuziasm îi animă pe majoritatea oamenilor pe care i-am cunoscut acolo…De unde vine el, oare?