Film aflat în competiţie, Jamil, mergi în pace / Ma salama, Jamil (Danemarca 2008, regia: Omar Shargawi) confirmă un adevăr incomod: arabii sînt un mare popor nefericit şi aflat într-o criză spirituală şi existenţială profundă. Un popor care îşi cauzează nefericire sieşi, dar şi restului lumii. Dacă ne gîndim la 11 septembrie, la realitatea irakiană, la decapitări şi atentate sîngeroase, imaginile din Jamil ne apar extrem de familiare. Şi n-ar trebui să fie.

În Danemarca atît de libertină (şi blasfemiatoare a islamului!) tînărul Jamil trăieşte aceeaşi viaţă ca şi un coreligionar din Beirut sau Bagdad: una aflată permanent sub semnul brutalităţii, al cruzimii, al vendetei. E împărţit între un tată tradiţional, care-şi primeşte musafirii ca în kasbah-ul natal şi un fiu cu care nu poate vorbi decît în daneză. Are o soţie dansatoare din buric şi dispreţuită pentru asta. E cetăţean într-o societate în care neînţelegerile nu se rezolvă prin camioane capcană sau prin secţionarea carotidei. Dar nu are cum să-şi dea seama de asta.

Nu e stăpîn pe destinul său. Face parte din clan, din trib. Åži ca atare trebuie să ucidă ÅŸi să fie ucis. Ceea ce am reproÅŸa scenariului este că face prea multă paradă de înÅ£elepciune arabă. Am fi tentaÅ£i să-i credem pe unii dintre eroii filmului, bătrîni înÅ£elepÅ£i vorbind ca în 1001 de nopÅ£i, ciudat de creÅŸtini în isteÅ£imea cu care refuză răzbunarea, dacă realitatea de toÅ£i cunoscută nu ar contrazice filmul. ÃŽn comunitatea arabă din Danemarca, totul pare un bun pretext pentru ca sîngele să curgă, fără să discrimineze între tînăr ÅŸi bătrîn, între mamă ÅŸi fiu. Ceea ce se ÅŸi întîmplă, într-un film tras cu camera pe umăr, pe o peliculă dură, cu granulaÅ£ii, rugoasă ÅŸi neplăcută ca realitatea pe care o înfăţiÅŸează. O „felie de realitate” greu de înghiÅ£it ÅŸi greu de digerat, dar totuÅŸi, prea reală ca să o refuzi.â—‚

• Regie: ✰✰✰
• Scenariu: ✰✰✰
• Imagine: ✰✰✰
• Actori: ✰✰✰✰
• Priză la public: ✰✰