Personaje:

Iulia
Corina
David
Cabanierul
SalvamontiÅŸti

Scena I

Camera Iuliei. Pe pat sunt aruncate aiurea un morman întreg de haine. Se deschide o uşă.
Iulia: Salut!
David: Salut… Ce faci?
Iulia: Bagaje! (ridică două  bluze subţiri) Cea turcoaz sau cea cyan?
David: Ăăăă… Cea din stânga?! Åžtii, nu cred că o să fie vreo recepÅ£ie oficială la cabană.
Iulia: Da. Deci cea cyan. Doar că nu ÅŸtiu cu ce să o asortez mai bine…
David: Iulia, eşti conştientă că mergem la munte, în sălbăticie, on the wild side şi că afară sunt minus 10 grade, iar acolo or să fie minus 20?
Iulia: Da, da, da… AÅŸa zice ÅŸi Corina. Trebuie să apară ÅŸi ea.
David: Sper că a reuşit să facă rezervare. Cu ninsoarea din ultimele zile, tot poporul se înghesuie să meargă la munte. (Iulia înghesuie haine într-o valiză) Nu ziceai că ai rucsac?
Iulia (împăturind haine): Nu îl găsesc.
David (o ia de braţe şi o întoarce spre el): Iulia, opreşte-te.
Corina intră pe uşă. Vrea să salute, dar îi vede pe cei doi. David îi dă drumul brusc Iuliei.
David (încurcat):  Salut… Ce faci?
Corina: Bine… Salut, Iulia.
Iulia (zâmbind maliţios): Salut, scumpo! Ei?
Corina: E plin cam peste tot. Rezervări cu o săptămână în avans şi chestii din astea.
Iulia: Cum adică? Nu e nimic liber? La dracu’, Corina… Mi-am minÅ£it ÅŸeful că mi-a murit unchiul, ca să primesc tot week-end-ul ăsta liber! Acuma ce fac?
David: Nu e vina ei… Nu avem ce să facem, stăm ÅŸi ne uităm la tv.
Corina: Păi…
Iulia: Tu nu înţelegi că eu nu o să mai pup trei zile libere consecutive un an de acuma înainte? Şi nu am făcut  asta ca să mă uit la tv!
Corina: Am găsit o singură chestie. E un refugiu montan. Am vorbit la telefon cu cabanierul. A zis că e loc.
Iulia: Super. Acolo mergem…
Corina: Nu ştiu ce să zic. E destul e izolat. Ar trebui să mergem cu autobuzul până la Stâna Pietrii şi apoi să o luăm pe jos cam cinci kilometri. Pe de altă parte, e singurul loc unde nu e tot rezervat. Nu sunt pârtii de schi în apropiere.
David: Cinci kilometri.  Nu e aşa de mult.
Corina: Cinci ki-lo-me-tri. Pe potecă, în pădure, pantă de 60 de grade, ninsoare şi cu bagajul în spate.
Iulia: Nu mă privi aşa. Mergem şi cu asta basta. Nu am de gând să îmi pierd timpul pe acasă în unicul week-end liber de anul ăsta.
Corina: Ok. Atunci să vedem de bagaje. Tu ce iei?
Iulia (arată spre pat): Chestii din astea.
Corina priveşte bluza verde din mătase pe care o are Iulia în mână, apoi îi aruncă o privire lui David
David: Jules, cred că o să fie prea frig pentru asta… la fel ÅŸi pentru bluza albastră. Ceva gros, lână sau aÅŸa ceva.
Iulia: Da, ok, ok… Lână… (scotoceÅŸte între hainele de pe pat) AÅŸa ceva?
Corina: Nu ai ceva mai gros?
David: Lasă asta. ÃŽi împrumut eu niÅŸte haine. Am destule. Am luat ÅŸi o lanternă cu două schimburi de baterii, o trusă de prim ajutor cu tot ce trebuie, batoane de glucoză, un briceag serios, pelerină de ploaie… Åži, în rest, haine groase, multe perechi de ÅŸosete flauÅŸate, pantaloni matlasaÅ£i ÅŸi aÅŸa mai departe.
Corina: Ok, în regulă. Eu mi-am luat haine, un pachet de cărÅ£i de joc, un radio portabil…
Iulia: Perfect. Deci eu nu îmi iau decât haine şi cosmetice. Şi o sticlă de rom.
David: Rom?
Iulia: Am văzut într-un film. Pentru degerături şi hipotermie.
David: Mă gândesc să iau şi mâncare.
Corina: Dacă o cari tu în spate, eu n-am nimic împotrivă. Deşi nu sunt sigură că nu au şi acolo.
Corina: Bun. Mai e o mică problemă. E un singur autobuz care duce acolo. Pleacă la 10 dimineaÅ£a… Ajungem la două jumătate după-amiaza… Deci, teoretic, mai avem încă trei ore de lumină. ÃŽnapoi e unul care pleacă la 1 după amiaza.
David: Bun. Atunci e stabilit. Mâine ne vedem la 9 şi jumătate în autogară. Merg eu mai repede să iau bilete. Jules, ai promis că îmi dai cartea aia despre interviuri de angajare.
Iulia: Exact. Mă duc să o iau.
Iese.
Corina: Ai grijă ce îşi ia cu ea. Ceva îmi spune că îşi imaginează cine ştie ce minune de  hotel de cinci stele, cu cocktail room şi sală de bal. Măcar să nu vină în pantofi cu toc.
David: Åžtii cum e ea. Trebuie să arate bine în orice ocazie ÅŸi ferească sfântu’ să o vadă cineva fără machiaj.  Mă descurc eu cumva. Azi mergem să îşi cumpere bocanci. Vino ÅŸi tu, e un magazin super drăguÅ£ cu echipament montan. De acolo mi-am luat trusa de prim ajutor ÅŸi ghidul de supravieÅ£uire.
Corina: Ghid de supravieţuire?
David: Râzi tu acum, dar dacă se întâmplă ceva o să te bucuri că sunt aşa prudent. (Intră Iulia)
Iulia: Poftim. Şi promit să facem şi simulări de interviuri acolo ca să fii pregătit.
Corina: Bun, deci mâine dimineaţă. Să nu întârziaţi. Adică Iulia, că David o să fie acolo de la 8, parcă văd.
David&Iulia: Pa!

Scena II

La cabană. O cameră mare. Trei uşi. Una dă spre ieşire, una spre cămară, una spre magazia cu mâncare. Pe latura cu uşa magaziei sunt patru paturi de fier. În centrul camerei e o masă cu scaune. Cabanierul stă la masă şi citeşte un ziar. Bătăi puternice în uşă. Cabanierul merge să deschidă uşa.
David: Bună seara.
Cabanierul nu răspunde, le face loc să intre. Toţi trei sunt plini de zăpadă şi murdari de noroi. Iulia îşi aruncă rucsacul pe jos.
Iulia: Nu credeam că mai ajungem. Măcar acum pot să mă dezgheţ.
Corina: Am vorbit ieri cu dumneavoastră la telefon. Să fac rezervare. Pentru noi trei.
Cabanierul: Ştiu. Acolo sunt paturile. Sacii de dormit sunt acolo. Sunt doi saci de lemne lângă sobă. Mai aveţi nevoie de ceva?
Iulia: Păi, ne e cam foame.
Cabanierul: Ăsta nu-i restaurant. Sunt nişte cartofi, morcovi, orez, ceva conserve, o mână de tăiţei şi nişte cârnaţi în magazia de acolo. Dacă vreţi apă, luaţi zăpadă şi o topiţi pe sobă. De gătit, tot pe sobă. Calculăm cât costă la sfârşit.
Iulia: O baie?
Cabanierul: Am pus un lighean sub pat. Nu e bine să ieşiţi noaptea. Şi ţineţi uşa încuiată.
David (ironic): Hoţi?
Cabanierul: Lupi.
Corina: Sunt lupi aici?
Cabanierul: De obicei, nu. Dar nu se ştie niciodată. Uneori coboară din pădure să caute de mâncare.
David (vede privirea îngrijorată a Iuliei şi încearcă să schimbe vorba): Am citit în ziar că mâine nu mai ninge. De fapt, după meteo, nici azi nu ar fi trebuit să ningă.
Cabanierul: Eu nu mă iau niciodată după asta. Aici ninge toată iarna. Numai să nu fie mai rău. Camera mea e acolo. Mă duc să sun la dispecerat, să anunÅ£ că aÅ£i ajuns. Dacă mai aveÅ£i nevoie de ceva… Bine.
Cabanierul îşi ia ziarul şi iese. Uşa scoate un scârţâit puternic. Corina şi David încep să scoată sacii de dormit şi să îi aşeze pe paturi. David îi face patul şi Iuliei. Iulia se plimbă prin cabană. Se aşează lângă sobă.
Iulia: Nu e prea sociabil.
David: AÅŸa-s oamenii de la munte. Nu stau la poveÅŸti.
Corina: Mă aşteptam să fie totuşi mai vorbăreţ. Adică, stă aici singur mai tot anul, în mod normal ar fi vrut să ştie câte ceva despre ce se mai petrece în lume.
Iulia: Avea un ziar.
David: E de acum peste două săptămâni. Am recunoscut poza. Probabil atunci a mers să ia mâncare din oraş.
Iulia: Åži noi… ce facem acuma?
Corina: Păi, eu zic să mâncăm.
David: Am luat caşcaval, şuncă, pate de ficat şi nişte pâine. Am şi nişte ciocolată. Iar pentru tine, Jules, am luat plicuri de cafea.
Corina: Să avem în ce pune romul.
Iulia (îl mângâie pe David pe obraz): Uite cine se gândeşte la mine!
Corina (pentru a opri scena): Bun! (David tresare când îi aude vocea şi se depărtează de Iulia) Avem ce mânca în seara asta. Mâine o să trebuiască să apelăm la magazia cabanei.
David: Da, mă duc să scot mâncarea.
Îşi ia rucsacul şi începe să scoată din el alimentele. Corina deschide uşa magaziei şi se uită înăuntru.
Iulia: Iar în problema delicată a ligheanului ce facem?
Corina: Păi, îl punem în magazie. E destul loc. Bine că a luat David lanterna, aici nu e lumină.
Iulia: Super. Am ajuns să fac din nou la oliţă. Mai bine stăteam acasă, măcar acolo aveam condiţii civilizate.
Ia de pe masă lanterna şi merge în magazie.
Corina: Nu prea îi convine.
David: Aşa e ea. O cunosc eu bine. Când ne întoarcem, o să se mândrească la oricine stă să o asculte cu ce experienţă rustică hardcore a trăit ea.
Corina: Mie nu îmi place deloc cabanierul. Nu îţi pare ciudat?
David: Oamenii de la munte nu prea vor…
Corina: Crezi că e adevărat că sunt lupi?
David: Nu e exclus. Poate încerca doar să ne sperie. Stai liniştită.
Intră Iulia. Se şterge pe mâini cu un şerveţel umed, pe care i-l întinde David. Corina merge şi ea în magazie.
Iulia: E topită după tine micuţa.
David: Jules… Nu începe din nou.
Iulia: Ai văzut cum a sărit la faza cu cafeaua? (râde) Îmi place să o tachinez, să văd cum se crispează de fiecare dată când te ating.
David: Åžtie că suntem prieteni de peste zece ani. Până la urmă e drăguţă, simpatică…
Iulia (amuzată): Încerci să mă faci geloasă?
David (încercând să îşi ascundă emoÅ£ia, aÅŸează mâncarea pe masă, fără să o privească pe Iulia): Nu, doar ziceam. Cum să te fac geloasă? Adică între noi…
Iulia: Calm down, glumeam.
Iulia mai vrea să zică ceva, dar intră Corina, deci se opreşte. Corina îşi şterge mâinile cu un şerveţel umed. Cei trei mănâncă. Nu prea au chef de vorbă. După ce termină de mâncat, David strânge mâncarea şi o pune în rucsac.
Iulia: Sărut’ mâna pentru masă. Bine că e David precaut… Promit să nu mai râd de el până ajungem jos. Asta e. Eu mă demachiez ÅŸi apoi nani-nani.
Corina: Nu dăm un poker?
Iulia: Poate voi. Eu sunt obosită de la urcat blestematul de munte şi de la cărat rucsacul.  Voi puteţi face ce vreţi voi, dar pentru mine e momentul de nani.
Corina: Jumate din drum l-a dus David.
Iulia nu o bagă în seamă, scoate din rucsac un tub de demachiat, o oglindă de voiaj şi nişte dischete demachiante. Se aşează pe pat şi începe să se demachieze.
David: Şi mie îmi e cam somn. Hai să dormim. Avem mâine timp de toate.
Iulia (zîmbind): Că tot veni vorba…
Se apleacă şi scoate un pic din rucsac, doar cât să se vadă, sticla de rom.
Iulia: O păstrăm pe mâine… După o bulgăreală merge numai bine.
Se întinde în pat.
Iulia: Corinuţa, fii o scumpă şi stinge lumina.
David: Lasă-mă pe mine.
Corina merge şi se întinde şi ea în pat.
Corina: Cine are grijă de foc?
David: Eu… Oricum nu prea cred c-o să dorm…
Corina: Dar ziceai că îţi este somn…
David (încurcat): Păi, da, îmi este, dar… de fapt, nu pot să adorm în locuri noi.
Iulia: Bine atunci. Noapte bună.
David stinge lumina. Pune nişte lemne pe foc şi se aşează şi el în pat. Adoarme aproape instantaneu. Se vede doar o lumină roşiatică şi tremurătoare de la sobă. De afară se aude viscolul din ce în ce mai violent. La un moment dat, lumina de la sobă se stinge. Câteva momente de întuneric total, doar viscolul se mai aude. Apoi, în cameră începe să se lumineze încet, dar rămânem în semiobscuritate. Cabanierul intră în cameră cu o lanternă puternică în mână. Uşa scârţâie. Cei trei tresar şi se trezesc.
David (îl vede pe cabanier): Bună dimineaţa.
Cabanierul: Nu e prea bună. A nins toată noaptea.
Corina : Cât e ceasul?
David (se uită la ceasul de mână): E aproape 10.
Iulia: E prea întuneric.
Cabanierul: Ferestrele sunt acoperite de zăpadă. (Încearcă să deschidă şi nu poate.) Uşa de-afară e şi ea blocată de zăpadă.
Corina: E frig.
David (ruÅŸinat): Am adormit, nu am mai pus lemne pe foc.
Cabanierul: Ai grijă cu lemnele. Nu ştiu pentru cât timp o să trebuiască să vă ajungă. Până nu se topeşte zăpada, nu prea am cum să ies să iau altele. La fel cu apa şi mâncarea. Suntem înzăpeziţi.
Iulia (speriată): A fost o avalanşă?
Cabanierul: Ha, o avalanşă ar fi luat cabana cu totul. S-ar putea să vină şi o avalanşă. A fost viscol azi noapte. De fapt, cred că aţi auzit. A rupt cablurile. Nu mai merge curentul şi nici telefonul.
Corina: Suntem blocaţi aici? Pentru cât timp?
Cabanierul: Uneori durează câteva ore, alteori câteva zile. Depinde dacă se potoleşte vremea. Odată am stat două săptămâni. Aveam mai multă mâncare şi eram singur.
David: Cabana e complet acoperită de zăpadă?
Cabanierul: Nu. Până deasupra geamurilor. Am urcat în pod să mă uit pe ferestrele de acolo. S-a oprit viscolul, dar încă ninge.
Corina: Deci, putem pleca pe ferestrele alea?
Cabanierul: Dacă ţii neapărat. Dar dacă vă prinde viscolul după ce aţi plecat, nu vă văd prea bine. (pauză) Am văzut nişte urme de lupi în zăpadă.
Iulia: Lupi?
David: Stai liniştită. Se ştie că suntem aici, o să vină cineva după noi. Aţi sunat la direcţie, nu?
Cabanierul: Până nu se opreÅŸte ninsoarea, nu se porneÅŸte nici dracu’. AveÅ£i grijă de lemne. AprindeÅ£i un foc ÅŸi puneÅ£i crengi doar cât să stea aprins. Åži mâncarea. Nu prea mai este. Nu aÅŸteptam oaspeÅ£i. Mie mi-ar ajunge, dar aÅŸa, suntem patru… Pe lângă ce e în magazie nu mai am. Vă las lampa asta aici. Mă duc în pod să văd de vreme.
Cabanierul iese. Tăcere, toţi se privesc consternaţi.
Iulia (cu o veselie forţată): Eh, oricum vroiam să fugim departe de lumea dezlănţuită. Măcar ştim că nu o să ne deranjeze nimeni.
David: Eu aş fi deosebit de încântat dacă m-ar deranja nişte salvamontişti care să ne ducă jos.
Iulia (jucăuşă): Unde îţi e spiritul de aventură?
David: A tulit-o în timpul viscolului de noaptea trecută. Acuma stă la căldurică şi mă aşteaptă.
Corina: Hai să ne liniştim. Poate o să dureze doar câteva ore.
Iulia: Da, bem un pahar de rom, dăm un poker, ne relaxăm…
David: Ok. Eu fac focul…
Corina: Dar cu grijă, ai auzit ce-a zis despre lemne.
David face focul, Iulia toarnă fiecăruia un pahar de rom, Corina scoate cărţile de joc. Se aşează la masă să joace o partidă. Corina împarte cărţile.
Iulia: Tot timpul mi-a plăcut să joc poker, mă pune într-o dispoziÅ£ie bună. Păcat că nu prea am noroc la cărÅ£i…
Corina (un pic sarcastică) : Te descurci destul de bine. ÃŽn plus, la jocul ăsta cel mai mult contează să ÅŸtii să blufezi…
Iulia (tot sarcastică): Iar cine împarte, parte îşi face.
Fetele se privesc una pe alta sfidător
David (încercând să destindă atmosfera): Ei, se zice că cine nu are noroc la cărţi are noroc în dragoste.
Fetele îşi întorc privirile spre el.
David (dându-ÅŸi seama că a făcut o gafă) Adică… AÅŸa se zice… Eu nu prea cred, de fapt… (râde forÅ£at) AÅŸa mă consolez eu când pierd.
Fetele îl privesc în continuare. Heblu.
Când se aprinde lumina, David şi Iulia stau de o parte şi de alta a mesei, Iulia îi pune întrebări din cartea de interviuri. Corina stă lângă sobă şi pune din când în când lemne pe foc.
Iulia: Unde te vezi peste trei ani?
David: Vreau să ajut la dezvoltarea companiei…
Corina (sumbru): De parcă o să mai ajungi la interviu…
David: ÃŽn curând o să se oprească ninsoarea…
Corina (aspru): Åži ce rezolvăm cu asta? S-ar putea să mai dureze câteva zile până când se topeÅŸte zăpada… Chiar dacă nu mai ninge, deÅŸi nu avem de unde să ÅŸtim asta… Cabanierul a spus că aici ninge tot timpul. Suntem blocaÅ£i.
Iulia: Putem pleca prin pod.
Corina: Åži să fim mâncaÅ£i de lupi… Foarte eroic, dar prefer să nu fiu prânzul lor.
David: Nici măcar nu ştim sigur dacă sunt lupi. În ghidul de supravieţuire scrie că lupii nu se pornesc la plimbare când viscoleşte.
Iulia: News flash. Nu mai viscoleÅŸte, doar ninge.
Heblu.
Lumina se aprinde, lăsând camera totuşi în semiobscuritate. Cei trei sunt întinşi fiecare în patul lui şi par a dormi. Iulia plânge înfundat în pernă. Lumina devine din ce în ce mai puternică. Cei trei se trezesc, Iulia are ochii umflaţi, e evident că a plâns.
David: Ce-i cu tine, Jules?
Iulia: Nimic… Doar că vreau acasă. A nins toată noaptea, ne îngropăm din ce în ce mai tare…
Corina: Dar acum ninsoarea s-a oprit!
Iulia: De unde dracu ÅŸtii, nici nu se vede pe geam!
Corina (încurcată): Aşa cred. N-am de unde să ştiu!
David: Nici eu nu cred că mai ninge. Hai să ne facem o cafea.
Corina: O fac eu. (către David) Tu mai pune nişte lemne pe focul ăla.
Iulia (oarecum îmbărbătată): Iar eu merg la ladies room,  în magazie.
Corina şi David fac focul, Iulia ia lanterna şi intră în magazie.
David (în şoaptă): Tu ştii că nu mai sunt lemne!
Corina: Atâta mai trebuie să afle ÅŸi Iulia… E la limita isteriei.
Iulia iese din magazie.
Iulia (ezitantă): Aţi luat voi cumva mâncare din magazie?
David: Nu, doar ai auzit ce a spus, să nu gătim. De ce?
Iulia: Nimic. Doar că aseară parcă văzusem nişte conserve de mazăre şi azi nu mai sunt.
Corina ia lanterna din mâna Iuliei şi intră în magazie. Iese după câteva secunde.
Corina: Mie nu mi se pare că lipseşte ceva.
Iulia (cu subînÅ£eles): AÅŸa deci… Å£i se pare că nu lipseÅŸte nimic?
Corina (defensivă): Ce vrei să zici cu asta?
Iulia: Păi, cine mişuna ca pisica prin cameră azi-noapte?
Corina: Mă acuzi de ceva?
Iulia: Te simţi vinovată?
David: Åži eu te-am auzit, Corina.
Corina: N-am putut să dorm. În caz că n-aţi observat, suntem blocaţi aici de două zile deja! Şansele să scăpăm repede sunt din ce în ce mai puţine.
Iulia: Ce s-a întâmplat cu mâncarea?
Corina: Poate a luat-o cabanierul. El se furişa prin cameră azi noapte.
David: Imposibil, ne-ar fi trezit uşa. Scârţâie ca toţi dracii.
Corina: AÅŸa crezi?
Merge şi întredeschide uşa, care nu face nici un zgomot.
Iulia: Dar până acum scârţâia, am auzit-o cu toţii.
David: Înseamnă că a uns balamalele. Sunetul ăla ne anunţa când intra el în cameră!
Iulia (isterică): Eu nu mai stau nici o clipă. Ieşim pe geam. Fugim dracului de aici.
David: Ai auzit ce a spus, dacă ne prinde viscolul…
Iulia: Åži dacă ne prinde aici e mai bine? O să murim de foame ÅŸi de frig…
Corina: Poate o să se oprească…
Iulia: Åži dacă nu?! Atunci ce facem? Ei? Acum nu ÅŸtii ce să-mi răspunzi… Eu zic să fugim, să plecăm! Plec singură dacă voi nu veniÅ£i… plec…
Începe să plângă în hohote, cu sughiţuri.
David: Iulia… calmează-te! Te implor… ÃŽncă nu e grav. Mai este mâncare, o să fac focul. Se opreÅŸte ninsoarea ÅŸi vine cineva după noi.
Corina: Da. O să fie bine.
Iulia (plângând ÅŸi mai tare): Da… o să fie bine… O să vină cineva…
Corina: Nu mai plânge…
David (îi întinde o ciocolată): Mănâncă ceva.
Iulia mănâncă din ciocolată. Cei doi o privesc. Iulia îi intinde ciocolata Corinei, dar David o ia şi o pune înapoi în rucsac.
David: Trebuie să avem grijă cu mâncarea…
Corina (lui David, în ÅŸoaptă): Dă-mi ÅŸi mie o bucată…
David (tot în ÅŸoaptă): Ai auzit ce a spus…
Corina (tare): Evident. Un pic să bocească Iulia ÅŸi îi dai orice. Eu nu contez… Åži eu sunt speriată, doar fiindcă nu sunt isterică, nu pari să îţi dai seama.
David: Nu e momentul să ne certăm. Trebuie să rămânem calmi ÅŸi să…
Iulia: Åži să ce? Ce să facem? Să aÅŸteptăm? Tu nu vezi ce se întâmplă? Ai văzut cămara? E aproape goală… Lemne nu mai sunt!
Corina: Eu zic…
Iulia : Nu-mi pasă ce zici tu… Eu plec…
Iulia se ridică şi îşi ia rucsacul. David se duce şi o ia în braţe. Ea se zbate.
Iulia: Dă-mi drumul! Vreau să plec…
David: Iulia! Ori plecăm toÅ£i, ori nici unul! Să mai aÅŸteptăm…
Corina: Dar de ce să nu plecăm? (Îşi ia rucsacul)
David (strigând): AÅ£i înnebunit amândouă?! Nu vă e destul de clar? Dacă ne prinde viscolul, murim acolo! Iulia, ascultă-mă! (O scutură, ea nu se mai zbate, dar izbucneÅŸte din nou în plâns). Jules…
Corina: Putem să mai aÅŸteptăm până diseară…
David: Doar nu vrei să mergem pe întuneric?
Iulia: Nu. Stăm şi aşteptăm să se termine lemnele şi mâncarea? (Se smuceşte şi deschide uşa de la cămară) Cât crezi că o să ne ţină? Eee?
David: Ce dracu’ ai?
Iulia (brusc calmă): Ai dreptate. Da, trebuie să aÅŸteptăm…
Corina: Bine.
Fiecare se aşează. David stă la masă, cu capul în mâini. Iulia merge şi se ghemuieşte în pat. Corina se aşează lângă sobă. David se ridică din când în când şi se plimbă. Nu vorbeşte cu nimeni. Iulia se tot întoarce de pe o parte pe alta. Totul se petrece de parcă  ar fi pus pe fast forward. Scena e luminată din ce în ce mai puţin, până când e luminată doar de lampa de pe masă şi de lanterna lui David, care atârnă de o grindă. Se aude sunetul viscolului şi, de două ori, se aude distinct urletul unui lup.  La un moment dat, se aude o împuşcătură. Toţi trei tresar. Se revine la viteza normală.
Iulia: Ce a fost asta?
Corina: Cabanierul! A păţit ceva! (se ridică şi vrea să meargă să deschidă uşa. David o opreşte) Vreau să văd ce a păţit!
David: Poate că exact pe asta mizează şi el.
Iulia: Poftim? David, ce vrei să spui?
David (încet): Ştii ce vreau să spun. Poate că asta vrea, să ieşim.
Corina: Dar David, nu are nici un sens ce spui!
David: Nu are? Ce-ar avea de pierdut? Nimeni nu ştie că suntem aici. Spune că a telefonat la dispecer, dar nu avem de unde să ştim. Când o să se termine mâncarea, ce crezi că o să facă? Acum ştim că e înarmat. Suntem la cheremul lui.
Corina: Doar nu crezi că ar fi în stare să ne omoare! De ce să facă asta?
Iulia: Ca să supravieÅ£uiască! L-ai auzit ÅŸi tu. A rezistat ÅŸi două săptămâni, doar că era singur… CunoaÅŸte pădurea pe de rost. Ne poate ascunde unde să nu ne mai găsească nimeni. Poate să spună că pur ÅŸi simplu n-am venit. Nu avem de unde ÅŸti dacă nu a spus asta deja,  dacă cei de jos nu-ÅŸi imaginează că ne-am răzgândit ÅŸi am rămas acasă…
Corina: Dar prietenii ÅŸi familia? Dacă nu apărem, sigur or să trimită pe cineva să ne caute, or să cheme poliÅ£ia…
David: O să fie prea târziu atunci. Dacă vrea să ne omoare, o face acum. Încă mai este mâncare. Dacă a citit în stele că o să mai dureze o săptămână până se potoleşte vremea? Mâncarea din cămară e pe terminate, dar un om singur ar mai putea supravieţui încă ceva timp.
Iulia: Åži atunci… ce facem? Stăm ÅŸi aÅŸteptăm să ne omoare?
Corina: Poate nu e aÅŸa…
Iulia: Omul are o armă. Şi a vrut să ştim că o are.  Altfel, de ce ar fi tras cu ea?
Corina: Ca să sperie lupii.
David: Lupii nu se sperie aşa uşor. Trebuie să îl ucidem.
Corina: SunteÅ£i nebuni…
Iulia: E fie el, fie noi! El nu ne-ar cruÅ£a ca să îşi salveze viaÅ£a…
David: Îl atragem jos şi, când intră pe uşă, îi tăiem gâtul. (Scoate un cuţit de vânătoare din rucsac).
Iulia (înfiorată, spre David): Nu…  Tu!
David (rece): Bine!
Corina: Asta e crimă…
David : Nu avem de ales!
Iulia, ca în transă, începe să lovească căni de metal şi oale între ele. Cabanierul intră pe uşă. David îi taie gâtul cu cuţitul. Câteva momente, toţi trei privesc cadavrul care sângerează. David intră în cameră şi se întoarce ţinând în mână un pistol de semnalizat. Toţi rămân câteva secunde nemişcaţi. Apoi, din depărtare, încep să se audă lătrături de câine şi voci omeneşti.
Salvamont 1: Văd acoperişul!
Salvamont 2: Sunt acolo, hai, mai avem puţin!
Salvamont 3: Mai la dreapta am văzut semnalul…

SFÂRŞIT