Dacă s-ar inventa vreodată un logo pentru regiile autonome de transport călători din oraşele ţării, acesta nu ar trebui să fie nici anvelopa, nici coarnele de troleibuz şi nici aburii duhorilor estivale care încing mijloacele de ajuns dintr-o parte în alta. Nu, ar fi ceva mult mai simplu şi deja intrat în uzul ortodoxului transportat în comun: crucea. Nu există zi în care să nu surprinzi vreun pasager în timp ce reeditează, umflat în pene de propria-i smerenie, gestul supremului sacrificiu al lui Hristos. Isus Hristos. Fie că stau la geam sau în picioare, pe culoar, că sînt amendaţi sau că verifică abonamente, că cerşesc sau îşi toarnă muzică în căşti, că merg spre case încărcaţi cu cartofii proaspăt cumpăraţi ori încep voioşi o zi de muncă miniburgheză, îşi roagă cu toţii îndurarea faţă de Tatăl cufundat în nori, prin intermediul sfîntului, automatizatului şi de neînlocuitului gest de redare a încrederii în numele Treimii. Amin!

Lumea Bisericii ÅŸi a ordinii pe care aceasta (încă mai) în­cear­că, prelungit ÅŸi insistent, s-o instaureze e plină de semne, sim­bo­luri ÅŸi gesturi simbolice. Dacă ne gîndim doar la cea ortodoxă ÅŸi tot e copleÅŸitor. Botezul copilului ÅŸi tăiatul moÅ£ului se petrec fără ca acesta să poată alege. Cînd o face totuÅŸi, începe să-ÅŸi facă ÅŸi să pupe cruci, să înghită bucăţi sfinte de prescură, să îngenuncheze, să-ÅŸi facă rugăciunea de seară, dar ÅŸi să le cînte pe cele de duminică, să-ÅŸi bifeze păcat după păcat iertat printr-o confesiune/spo­ve­danie suficientă fie ÅŸi numai în posturile mari de peste an. Åži tot aÅŸa. De multe sute de ani. O lungă perioadă de timp acestea au fost singurele simboluri de care s-a lovit ÅŸi pe care ÅŸi le-a asumat, ca un ÅŸofer care-ÅŸi duce acasă victima rănită, ca s-o îngrijească, ÅŸi ajunge să-ÅŸi petreacă tot restul vieÅ£ii alături de aceasta – o poveste perfect integrabilă unor vremuri ÅŸi spaÅ£ii în care nu existau spitale de urgenţă sau personal de spe­cialitate.

Dar, aici şi acum, există aşa ceva. Nu te obligă nimeni să-ţi mai învîrţi existenţa în jurul victimei salvate. Pe măsura sa­ma­ritanismului tău, o duci la spital, unde cine trebuie să se ocupe de ea o va face. Dacă chiar vrei, îi poţi lăsa o carte de vizită, să ieşiţi o dată pe lună la o cafea, în amintirea experienţei care v-a schimbat pe amîndoi. Dar, în principiu, n-ar trebui să fii con­strîns să faci asta. Pentru că, tot în principiu, nu e exclus să mai dărîmi vreo zece oameni într-o viaţă. Şi cum o să te îngrijeşti de toţi?

La fel e ÅŸi interacÅ£iunea cu semnele ÅŸi simbolurile. Explozia vizuală, dar nu numai, ce caracterizează ultimii ‘nzeci de ani a dus la o suprapopu­la­re a universurilor mentale cu sem­ne ÅŸi simboluri, unul mai de­man­ding decît altul. De la fil­mele “de cinema” la reclame ÅŸi de la televiziune la jocurile pe calculator, ca să nu mai vorbim de Internet, toate formele pe care le ia media oferă, pe modelul promoÅ£iilor din hipermarketuri, mai mult sau mai puÅ£in agresiv, simboluri la kilogram. Poate cineva să ÅŸi le asume pe toate? Desigur că nu. Aici intervine astfel selecÅ£ia, realizată ÅŸi asumată de consumator. Indusă? InfluenÅ£ată? Poate. Dar stimulii nu pot provoca o reacÅ£ie dacă organismul nu e dispus, „construit” s-o facă. AÅŸa că, la unii, reacÅ£ionezi, iar pe alÅ£ii ajungi doar să-i cunoÅŸti su­per­ficial. Unii? Pardon, unele, că de simboluri vorbeam.

ÃŽn aceste condiÅ£ii, vine în­tre­barea: de ce, dacă avem atîtea op­ţiuni ÅŸi dacă chiar facem aceste alegeri, pe care le găsim cît se poate de naturale, de „bune” pentru noi, persistăm în practicarea unor ritualuri, or­to­doxe sau nu, care, de fapt, nu ne mai spun nimic? De ce, dacă simÅ£im că am găsit toată în­ţe­lepciunea vieÅ£ii conÅ£inută într-un film, o carte sau un spectacol de teatru, continuăm să facem apel la niÅŸte semne împămîntenite de o Biserică în care nici măcar slu­jitorii ei nu mai cred cu atîta tărie, ba chiar acÅ£ionează contra „intereselor” sale?

Poate pentru că ne e teamă de desprinderea „oficială” de o cutumă sterilă. Poate pentru că ne e teamă să ne asumăm ale­ge­rile ÅŸi, deci, să ne asumăm pe noi înÅŸine. Ori, poate, pentru că ni se pare delicios să jucăm, periodic, ÅŸi acest tip de personaj în role-playing game-ul de zi cu zi. ÃŽn massively multiplayer rpg-ul de zi cu zi.

Toată problema e că s-ar putea să ne fi ales un personaj care, oricît de bine am juca, nu poate trece la următorul nivel. Aşa l-or fi programat tocilarii de la Electronic Arts: să nu cîştige niciodată.