A tanú (Martorul), Ungaria 1969; regia Bacsó Péter; cu: Kállai Ferenc, Fábri Zoltan

Paznicul stăvilarului:  N-avem ce face. Gheorghe trebuie să moară!
Soţia:  Neapărat?
Paznicul stăvilarului:  Asta e… A sosit momentul!
Soţia:  Acum?
Paznicul stăvilarului (hotărât): Da!

Acesta nu este un dialog din Poştaşul sună întotdeauna de două ori în variantă central-europeană. Gheorghe nu este un rival în amor sau vreun soţ încornorat. Gheorghe e un porc. Paradigma feministă vrea ca toţi bărbaţii să fie nişte porci. În cazul de faţă, dialogul se referă la un autentic suin, din specia Sus scrofa, cu patru picioare, două urechi (mmm, ce deliciu!) şi o sută de kilograme de şunci. Aceste ultime atribute îi decid soarta, ca oricărui porc respectabil. Ne aflăm undeva în prima treime a filmului Martorul, producţie Ungaria 1969. Familia paznicului de far Pelican (mama, tata, opt copii) face foamea, în Ungaria obsedantului deceniu. Un Stalin autohton conduce ţara, după modelul fratelui mai mare. Drept urmare, carnea se găseşte cu totul ocazional, dar cetăţenii nu au dreptul să crească animale. Orice tăiere se face ilegal şi numai cu respectarea strictă a regulilor conspirativităţii. Aceste constrângeri se răsfrâng şi în limbaj, din respectul pentru puterea turnătorilor rezultând dialogul de mai sus. Pe urmă se aplică vechiul principiu „Eu sînt mic/ Nu ştiu nimic/ Tata-n pod beleşte oaia”. Înlocuim oaia cu porcul, podul cu beciul, şi punem familia rămasă deasupra să interpreteze cântece revoluţionare pentru mascarea acţiunii şi a guiţatului agonic.
Fiecare sistem social îşi creează tabuurile de rigoare, lucrurile despre care nu se vorbeşte. Orice political corectness presupune doza corespunzătoare de ipocrizie sau, ar spune unii, de schizofrenie controlată. Şi lagărul comunist s-a confruntat cu necesitatea de a-şi obişnui cetăţenii cu permanentul decalaj între ceea ce se pretinde şi ceea ce se întâmplă în realitate. Cinematografia a evoluat între aceleaşi coordonate, sub semnul suprarealismului socialist.
Din momentul în care bufonului i s-a permis ceea ce pe alţii îi costa capul, comedia a deţinut un rol privilegiat în denunţarea anormalităţilor politice şi sociale. Cele mai anti-sistem filme ale cinematografiilor socialiste au fost, de multe ori, comedii. Aşa e cazul cu Balul pompierilor (1967, Milos Forman) în Cehoslovacia, Secretul lui Bachus (1984, Geo Saizescu) în România, sau Martorul în Ungaria. În timp ce filmele „serioase” căutau refugiu în parabole alambicate, (poate cu excepţia Omului de marmură (1979) şi a Omului de oţel (1981) de Andrzej Wajda, în Polonia) comediile treceau prin sita cenzurii ceea ce regimul căuta să ascundă din greu.
Intriga Martorului e simplă. Tovarăşul Pelican, paznic de stăvilar, şi-a câştigat merite în neagra ilegalitate: a adăpostit un tovarăş cu munci de răspundere în beciul propriu (întâmplător acelaşi în care mai târziu va sacrifica porcul „la negru”). Pentru aceste merite e promovat: întâi director al piscinei olimpice (dar face greşeala să-l dea afară din bazin pe însuşi tovarăşul ministru), director al Institutului de Stat pentru Studierea Portocalelor (dar nu reuşeşte să prezinte conducerii superioare decât o lămâie destul de necăjită), preşedinte al Parcului Proletar de Distracţii (unde schimbă chipurile monştrilor din Tunelul Groazei cu portretele conducătorilor iubiţi). Din nefericire, tovarăşul Pelican face parte din categoria celor săraci cu duhul. O calitate, dacă ne gândim la raiul creştin, dar un defect din perspectiva accesului în raiul comunist. Mai clar spus: tovarăşul nu ştie să se orienteze corespunzător. Când i se spune că „lupta de clasă se ascute neîncetat!” nu ştie să răspundă decât: „Da? E bine de ştiut…”.   De aceea, viitorul de aur al omenirii îi devine tot mai inaccesibil şi „într-o noapte, tovarăşul Pelican primeşte vizita unei maşini negre”, cum  sună un subtitlu.
Considerându-l caz incurabil, partidul, mai precis braţul înarmat al acestuia, îi încredinţează o ultimă misiune: să depună mărturie falsă într-un proces-spectacol. Ca în orice show, rolul trebuie pregătit cu grijă. Aşa că martorului i se oferă o pregătire multilaterală. Un scriitor consacrat îi va scrie depoziţia, făcând risipă de imaginaţie . „Fără naturalism vulgar”, i-o taie creatorul când martorul încearcă să-i explice că lucrurile stau altfel. Nu, învinuitul nu putea face toate astea, spune Pelican, pentru că era în pat cu fiică-mea. „Pfui, asta-i curată pornografie”, cataloghează omul de litere. Tovarăşii cu munci de răspundere n-au obiecţii de natură artistică. „E bună scriitura”, constată ei, „fără şabloane”.
Martorul urmează un antrenament demn de o spartakiadă. Beneficiază de consult medical – să corespundă fizic. Un psiholog se îngrijeşte de sănătatea lui mintală – pentru că e uituc şi nu-şi învaţă bine rolul (pardon, mărturia pe care o va presta sub jurământ). Ia ore de dicţie şi de arta actorului, ca să-şi declanşeze trăirile corespunzătoare, iar la sfârşit, un fashion designer îi compune o ţinută de muncitor a la anul 1940. Fiecare specialist îşi încheie şedinţa de pregătire adresându-se cerberilor cu ritualica formulă: „Vă predau materialul”. Greu de cap, martorul se dumireşte încet că „materialul” este chiar el. Lucrurile merg din succes în succes până când, în logica angrenajului stalinist, şi tovarăşul Pelican ajunge după gratii.
Istoricul american de film David A. Cook a catalogat cinematografia maghiară postbelică drept „una din cele mai rafinate şi senzuale cinematografii ale lumii”. Anii ‘50-’60-’70 reprezintă apogeul. Au rămas ca mărci definitorii ale calităţii filmului maghiar preocuparea dusă până la extrem pentru compoziţia cadrului, mişcări savante ale camerei, soluţii plastice ingenioase (s-au evidenţiat, mai ales, regizori precum Iancso Miklos, Istvan Gaál, Huszárick Zoltan sau Gábor Bódy), scenarii foarte bune, toate menite să scoată în evidenţă jocul unor actori extrem de talentaţi, precum Páger Antal, Latinovits Zoltan, Kállai Ferenc, Kiss Many, Töröcsik Mari ş.a. Reputaţia Ungariei – de cea mai veselă baracă din lagărul socialist – s-a confirmat şi în domeniul cinematografic: filmul maghiar nu a suferit presiunea dogmatică omniprezentă în filmul românesc, de exemplu.  Unele producţii, precum Valul Verde (1965, regia Istvan Gaál) sau Cele zece mii de zile (1967, regia Kosa Ferenc) abordau aspectele întunecate ale anilor comunişti. Chiar Bacsó Péter (regizorul care, în anii ‘80, va produce filmul concertului Queen în Ungaria şi va regiza o satiră împotriva lui Ceauşescu) filmase cu doi ani înainte o dramă, Vacanţă la munte (1967), pe un subiect din aceeaşi categorie: la zece ani de la desfiinţarea unui lagăr de muncă, un deţinut se întâlneşte cu torţionarul său la o cabană, ş.a.m.d.
Dar Martorul se remarcă prin vehemenţa cu care abordează cele mai delicate şi ascunse momente comuniste (procesele-spectacol, represiunea). Fără a renunţa la preocupările pentru imagine şi mizanscenă, filmul îşi datorează calitatea şi scenariului, replicii sale incisive. Se exploatează marotele cunoscute ale obsesiei comuniste faţă de Occidentul decadent, dar imposibil de întrecut: „Ştiu că portocala noastră e mai mică, e mai galbenă şi e mai acră, dar e a noastră”, răspunde Pelican la obiecţiile referitoare la calitatea Portocalei Maghiare; după decorarea de rigoare, mustrările sale de conştiinţă primesc asigurările cuvenite din partea „organelor”: „de ce îţi faci probleme? Poporul oricum nu gustă din portocale, aşa că nu-şi dă seama de păcăleală, tovarăşii cunosc realitatea, în schimb capitaliştii se vor cutremura la vestea că am creat Portocala Maghiară; n-aş vrea să fiu în pielea lor când vor primi vestea”.
Se exploatează inteligent absurdităţile obsedantului deceniu: „dar e o anonimă serioasă, scrisă la maşină”, răspunde un miliţian când i se cer temeiurile unei anchete; „Cum poţi să crezi ce vezi cu ochii tăi chiori şi ce auzi cu urechile tale şute, în loc să crezi ce îţi spunem noi?”, sună întrebarea exasperată a şeful securităţii. Acelaşi şef îi spune eroului: „ştim totul despre tine: de exemplu, costumul ăsta e din stofă englezească, 80% lână, şi a fost croit în 1940” – trimitere străvezie la primul conducător al Securităţii maghiare (AVO), Gábor Péter, un remarcabil torţionar, altfel croitor în viaţa civilă; „Avocatul mi-a cerut să-ţi spun să nu te mire dacă îţi va aduce acuzaţii mai ceva decât procurorul”. Să nu greşim reducând filmul la o colecţie de replici nostime. Personajul întruneşte calităţile unui arhetip, acela al colectivităţii mereu trase pe sfoară, mereu manipulată şi supusă experienţelor dezastruoase în numele utopiei.
Filmul n-a avut un parcurs uşor. Realizat în 1968, terminat în 1969, a avut premiera abia în 1977, cu tăieturi vizibile şi cu ochiul liber. Spectatorii l-au vizionat în forma lui integrală abia după 1990. E un film care, vrând-nevrând, explorează diferitele niveluri ale schizofreniei. Primul grad al schizofreniei priveşte relaţia cetăţenilor cu un regim despre care ştiu că a săvârşit crime, şi totuşi trebuie să se prefacă a nu şti. Următorul grad priveşte spectatorul, care s-a integrat spectacolului (chiar aşa ciuntit), pentru ca la ieşirea din cinema să se regăsească într-o realitate cu multe dintre tarele satirizate pe ecran, dar despre care nu se vorbeşte. Şi încă un grad al ipocriziei: cinematografia maghiară, liberală în comparaţie cu altele, a avut un şibolet, un hotar peste care nu a trecut: perioada kadariană. Filmul maghiar putea aborda situaţia din timpul lui Máthiás Rákossi (aproximativ până în 1956), dar momentul 1956 şi epoca de după Revoluţie reprezentau domeniul şopârlelor şi metaforelor mai mult sau mai puţin învăluitoare (ca şi în România).
Mai există un al patrulea grad de separaţie a conştiinţei: acela care ne face să abordăm tabuurile trecutului doar pentru a le apăra mai zelos şi complice pe cele ale prezentului. Iar dacă nu ne conformăm, riscăm să reiterăm experienţele nefericiţilor Pelicani ai trecutului. Situaţia e valabilă şi „la ei” şi „la noi”. Nu există în cinematografia maghiară de astăzi un film de curajul Martorului. După cum, totuşi, nu există un asemenea film nici în cinematografia română. Subiecte s-ar găsi.
Cel puţin România nu duce lipsă. Ce ziceţi de un personaj cam aşa: ziarist (sau politician, sau dizident, sau ce vreţi dumneavoastră) campion al libertăţii, al societăţii deschise, preşedinte al Asociaţiei pentru deconspirarea Securităţii, etc. Şi turnător cu una, două, zeci, sute de note informative la activ. Nu-i aşa că şi schizofrenia poate fi simpatică?