Good bye, Lenin!, Germania, 2003, Regie: Wolfgang Becker, Scenariu: Wolfgang Becker, Bernd Lichtenberg, Distribuţie: Daniel Bruhl, Katrin Sab, Chulpan Khamatova, Maria Simon, Florian Lukas

Germania, Est/Vest, anul de graţie 1989! Avem în faţă una dintre acele înlănţuiri de cuvinte care se construiesc de la sine, ba mai mult, ţâşnesc cu furie, înlăturând orice altă completare. Şi totuşi, cel puţin dintr-un scop terapeutic, acestea sunt necesare, pe cât de diverse, pe atât de provocatoare. Varianta pe care regizorul Wolfgang Becker ne-o oferă se sustrage, din fericire, atât de exploatatelor reconstituiri istorice. Mult mai incitant, camera de filmat alunecă deasupra evenimentelor, plonjând în profunzimea unei familii normale. Se cer lămuriri: familia e tot atât de normală pe cât societatea din care face parte. În traducere, tatăl este un „duşman de clasă” refugiat în vest, în timp ce mama şi cei doi copii supravieţuiesc de parte estică, ghidaţi de principiul criticii constructive.

Cum orice lucru are un punct de plecare exact, povestea noastră porneşte de-adevăratelea, odată cu aniversarea a 40 de ani de RDG. Alex Kerner (Daniel Bruhl), băiatul familiei mai sus ilustrate, participă la o paşnică manifestaţie în favoarea liberei exprimări. Mama acestuia, Christiane (Katrin Sab) este martoră accidentală la intervenţia forţelor de ordine şi suferă un infarct. În timp ce zace în comă, zidul Berlinului devine istorie. La părţi bune se adaugă şi revenirea ei ulterioară din comă. Partea proastă e că orice şoc, potenţial cauzator al unui infarct, trebuie evitat. Din acest moment, totul se reduce la întrebarea: Ce faci când viaţa mamei tale depinde de linişte în mijlocul haosului? Cum răspunsul e evident – ai face orice – mult hulitul fost regim e vrând-nevrând, da!, resuscitat.

Îndrăzneţul regizor asezonează această dramă cu un umor delicios, cu atât mai binevenit cu cât se trezesc în noi, români şi nu numai, suficiente amintiri. Mă refer la prima gură de aer occidental, care sufocă prin abundenţă, culori şi – de multe ori – inutilitate. Cum realitatea se strecoară şi în protejatul glob de cristal, periclitând sănătatea mamei, Alex recurge la cele mai savuroase explicaţii salvatoare, de la o ipotetică origine sovietică, proaspăt descoperită, a băuturii Coca-Cola, până la invazia de maşini străine, care este atribuită „imigranţilor vestici” care dau năvală în fericitul est. Pas cu pas, Alex urcă treptele pasiunii în jocul creat, ajungând la stadiul de auto-captivitate benevolă. Ba mai mult, admite că ar fi fost plăcut să existe un RDG, precum cel creat pentru mama lui. Rămâne satisfacţia spectatorului de a vadea/revedea ce final îi este construit acestei lumi şi pentru cine ramâne acest sfârşit unul valabil.

Good bye, Lenin! reuşeşte, în mod evident, să evite capcana de a stabili coordonate valabile pentru un RDG funcţional. Familia, în complexitatea ei, este nucleul care se detaşează, pentru că, deşi parte a unui sistem, în acest micro-cosmos se formează nu replici ale cutremurelor sociale, ci corespondenţi personalizaţi ai acestor cutremure: plecarea în spaţiu a astronautului Sigmund Jahn coincide cu plecarea tatălui în vest, căderea zidului Berlinului se suprapune cu infarctul, ca să dăm doar câteva exemple. Şi poate, cel mai important, societatea în miniatură se supune şi ea, în final, procesului de demantelare a unei demistificări, în ceea ce priveşte momentul despărţirii de tată.

Scenariul bine închegat sau prestaţiile actoriceşti admirabile nu par a explica în totalitate succesul imens al filmului, general valabil la publicuri dintre cele mai diferite, atît din este ca şi din vest. Pentru toţi spectatorii fostului bloc comunist, senzaţia acută de deja-vu lasă un zâmbet dulce-amar în colţul gurii. Pentru restul, tind să cred că explicaţia stă undeva în apetitul uşor morbid de a inspecta broasca disecată, expusă în borcan. Şi totuşi, Good bye, Lenin! rămâne un film despre relaţiile de familie. Ei da! Lucrurile simple rămân cele mai profunde. Şi tocmai datorită acestui unghi, oricare ar fi motivaţia din spatele vizionării, ajungem cu toţii la aceaşi concluzie, a lui Alex: atunci când există un motiv întemeiat, adevărul devine o noţiune vagă ce se poate adapta.